Omul între limită și destin

     M-am întrebat de multe ori care sunt limitele pe care le poate atinge un om într-o viață!? De unde găsește puterea de acceptare, asumare și mai ales cum reușește să iasă învingător din războaiele existențiale pe care nu întotdeauna le provoacă el însuși, dar poate este obligat de alții sau altceva să accepte înrolarea?
    Când un om suferă, îi sângerază rănile inimii sau varsă lacrimi din suflet, ne întristează și ne stimulează latura compasivă. Poate este doar o formă prin care ne reamintim de noi înșine, de propriile noastre tristeți pe care le readucem la suprafață și ne facem curaj pentru a le privi și înțelege mai bine printr-un simplu exercițiu de comparație.
    Nu am fost creați ca să trăim singuri! Fiecare om a fost creat pentru că în lume este un alt om sau alți oameni care au nevoie de el. Fiecare dintre noi suntem azi pentru că ieri sau mâine cineva a avut sau va avea nevoie de umărul nostru pe care să își sprijine fruntea obosită de griji sau sufletul răvășit de tristeți. Acesta este imboldul pe care fiecare om îl primește atunci când crede că nu poate merge mai departe prin viață: siguranța că pe lângă propriul înger care îl veghează, sunt alți îngeri-oameni care îi vor auzi strigătul de ajutor. Când oamenii se iubesc, iubirea lor este cea mai puternică fortăreață pe care o construiesc, zidind temeinic cărămizi arse din propriile suflete, tencuită cu răbdare și pricepere. Ea îi va păzi în viață de ură, teamă și singurătate. La adăpostul ei, cel suferind va fi protejat, va fi vindecat și va înțelege că nimic în această viață nu ne-ar fi fost dat, dacă nu am fi fost pregătiți și instruiți să îi facem față!
    Nu sunt obstacole de netrecut, nu sunt lupte pierdute definitiv, nu sunt limite pentru cei care au curajul să construiască! Așa este omul... constructorul propriului destin....


Ce vor femeile?

”Ce cadou ai vrea de ziua ta?”, este întrebarea șablon a tuturor bărbaților pe care o adresează ființei iubite ( de când cu referendumul mă abțin să formulez ”femeia iubită” J), la care răspunsul este invariabil același: ” Nu am nevoie de nimic!”. Toată lumea respiră ușurată chiar dacă mint amândoi: bărbatul arată că nu a uitat, că este prezent și îi pasă, ba chiar are curajul să facă o alegere pentru ea, deși este puțin probabil să nimerească marca de parfum sau gustul la înghețată; ea vrea să îi demonstreze cât de puțină însemnătate au lucrurile în comparație cu torfeul suprem pe care îl deține deja…iubirea lui…

Se mint frumos reciproc și ar putea trece ziua cu acest sentiment de ușurare al lucrului bine făcut…dacă…

Există de fiecare acest ”dacă”, care parcă a fost creat ca să aducă războiul în lume și să alunge pacea. Și ce dulce era liniștea de dinaintea lui! Și cât de puțin a ținut! Acest cuvânt este menit să distrugă orice echilibru doar prin simplul fapt că dezgroapă în mod brutal adevărul și adevărul este că el habar nu are ce să facă pentru ea de ziua ei, oricât a citit pe net liste întregi de cadouri pentru diferite ocazii sau a încercat să spioneze history din Google, poate- poate va găsi o sursă de inspirație…

Ea se teme să înșire lista de dorințe și nevoi care ar speria până și un sultan cu harem și Black Card fără limită de credit… nu că le-ar vrea chiar pe toate, dar are totuși câteva preferințe de top. Doar că ceea ce nu știe bărbatul, este că femeia dacă îl iubește, va renunța fără regrete la sultan pentru un remember al primelor clipe nebune ale începuturilor lor, când fluturii dansau în stomac și nu roiau în jurul capului…

Deci, în concluzie, dacă nu știi ce cadou să îi oferi iubitei de ziua ei, nu intra în panică! Nu alerga la magazine și nu strica depozitul pentru vacanță… te bibilești nițel (ras, tuns, frezat…), îți cumperi o cămașă noua, (Da, ai auzit bine!) de ziua ei investești în tine pentru că ea vrea să primească mai mult decât ceea ce primește zilnic: un nebărbierit în blugi, care se plânge de politică și chițcăie de foame tocmai când ea se pregătea de o relaxantă baie cu spumă. Și așa, înfrumusețat și împrospătat, o iei de mână și o conduci zâmbind pe aleile din parcul în care v-ați plimbat la fel de tandri, doar ceva mai tineri, prima dată…

Atât! Femeia vrea case, mașini, vacanțe și parfumuri în toate zilele cu excepția uneia singure: de ziua ei!



Paradoxul identității

Paradoxul din viața noastră, nu este doar acea noțiune contradictorie, pe care ne străduim să o argumentăm sau pe care o folosim ca mijloc de evadare din anonimatul adevărului universal. Uneori intră nechemat în viețile noastre, strecurat insidios sau chiar agresiv de alți oameni, care transformă absurdul în normalul propriu și îl impun spre utilizare prin forța circumstanțelor lor favorabile.

Mereu am considerat că din mari contradicții se nasc mari idei, că orice dezbatere poate să creeze mediul propice pentru evoluție, dar mi-a scăpat din vedere că o mare parte din viața mea este dirijată prin deciziile altor oameni. Prin urmare, oricât de liberă aș vrea să mă simt, sunt în realitate un ”ceva” ce satisface un orgoliu, un obiect tranzacționabil între puterea deciziei și forța unei funcții aritmetice.

Cea mai grea sarcină este să reziști paradoxului uman, pentru că este o luptă continuă, care impune păstrarea lucidității și principiilor, care te obosește prin studiul neîntrerupt al posibilităților de supraviețuire și care te consumă zi de zi, răpind calitatea vieții și îndepărtându- ne de ceea ce ne face cu adevărat fericiți.

Oamenii care ne obligă să ne trăim viața prin absurdul lor, sunt doar orbiți de propria aroganță, pentru că ei niciodată nu vor înțelege că oricâtă putere lumească ar avea, nu vor putea niciodată să îngenuncheze un suflet sau o minte!

În mintea mea aleg singură gândurile pe care le depozitez și în inima mea vor locui doar cei cărora le deschid eu ușa! Așa, mintea la braț cu inima, va lupta ca să conserve adevărul și va exclude paradoxul, pentru o viață mai bună!   

Nu sunt chei speciale pentru a deschide profunzimea unui om, nu sunt formule magice pentru a le deschide oamenilor din jur ochii asupra a ceea ce ești și cu siguranță nu vom reuși niciodată să îi convingem pe orbi să vadă, dacă nu își doresc ei însuși să cunoască lumina. Dacă trebuie să îți irosești viața pentru a convinge pe alții să te privească, renunță! Nu toți ochii sunt pregătiți să ne vadă, așa cum nu toate inimile sunt născute să ne iubească! 


Hoții de timp


Hoții de timp sunt comorile, gândurile, orgoliile și oamenii...
    Nu vă vindeți timpul pe bani - banii nu cumpără zâmbete și bucurie,
    Nu vă risipiți timpul în gânduri care aduc tristețe și singurătate - transformați- l în fapte de care se bucură și alții,
   Nu vă otrăviți timpul cu așteptări despre alții - hrăniți timpul cu frumos,
   Nu lăsați oamenii să vă răpească timpul cu neiubirea lor - iubiți- vă întâi pe voi!
          Apoi tastați "codul de siguranță " ca să vă protejați timpul: Iubiți- L pe Dumnezeu!





Drumul printre nori

Am așteptat mult timp această ieșire din rutina cotidiană pe care o numim cu toții vacanță sau concediu și pentru că trebuie să asculți uneori de chemarea sufletului, am decis că a sosit clipa să mă reîntâlnesc cu marea.
Dacă în anii trecuți am ales să străbatem drumul pe Valea Prahovei, anul acesta aveam nevoie de ceva nou și de ce să nu recunosc - spectaculos - care să aducă un pic de efervescență temperamentului meu de șofer îndrăzneț. Am căutat opiniile altor călători aventurieri și am ales – Transfăgărășanul, cu un popas de o noapte la Hotelul Posada-Vidraru situat la capătul Lacului Vidraru.
Am început traseul de la Cârțișoara cu o urcare lină și un trafic care nu dădea semne să fie prea aglomerat, cu toate informațiile contradictorii dar actualizate, primite telefonic de la mama, care ne urmărea traseul mai ceva ca un radar de poliție... dar așa sunt mamele...
După primii km însă aveam să îmi pun pentru prima dată întrebarea: ”Oare am făcut alegerea bună?”, la care am cugetat următorii 45 de km și am răspuns cu întârziere la altitudinea de 2042m, în vîrful muntelui, unde aerul e mai rarefiat și ți se limpezesc automat gândurile.
Prima oprire forțată la Cascada Bâlea - un cârd de mașini parcate haotic, unele pe marginea drumului destul de îngustă, altele direct pe carosabil blocând astfel banda unică de urcare – ca să asistăm la agitația celor opriți pentru un selfie. Aproape se împingeu unii pe alții ca să prindă o cât mai bună vedere de fundal, un adevărat miting – pictorial pentru iubitorii de virtual. A fost momentul de debut al celui mai interesant traseu automobilistic la care am participat vreodată și nu pentru că Transfăgărășanul este desemnat cel mai spectaculos traseu datorită curbelor strânse și drumului care urcă în pantă de 45 de grade, ci datorită celor pasionați de arta fotografică dar nu la fel de pasionați de bunul simț.
Am reușit după o curbă să depășesc două mașini care au uitat noțiunea demarajului și le nechezau ”caii” mulți de stress și osteneală. Apoi m-am oprit – în curbă și pantă cu frâna de mână trasă și ochii la mașina din față și la șirul de mașini care tapetau șoseaua până unde ajungea privirea - știind că urma cel puțin o oră dacă nu chiar mai mult, de dans ” bară la bară”. Și toate acestea pentru un selfie de această dată a celor care au ajuns în vârf la Cabana Bâlea și pe care între timp îi robise probabil și foamea. Și cum să îți faci poze cu stomacul gol când soarele era încă pe cer și ”tu” erai în graficul de timp stabilit. Ceilalți? Ah, ceilalți niște fraieri! Ce pot face decât să aștepte să îmi termin ”eu” programul și să îmi mut mașina din drum ca să poată trece și alții!? Mentalitatea unor reprezentanți din popor știrbi la educație și fracturați la empatie...
Așa că noi, restul – fraierii – am continuat urcarea lent, metru cu metru, bucurându-ne de peisaj cu sufletul și ochii și nu cu telefonul mobil. În ultima curbă înainte de a ajunge în vârf, cerul s-a descătușat într-un șuvoi de apă rece și multă gheață încât aproape că pierdusem priveliștea portbagajului mașinii din față, pe care îl cunoșteam deja în cele mai mici detalii de la cât l-am fixat cu ochii în ultima oră de traseu.
Am ajuns în vârf, ne-am strecurat printre cașcavalurile afumate scoase pe tarabe de vânzătorii locali și printre mașinile parcate la întâmplare și am început coborârea ceva mai relaxat, păcat însă că drumul este deteriorat, plin de gropi și petice.
Am fost cu adevărat dezamăgită, nu de traficul care ne-a țintuit ci de calitatea unui drum care până la urmă ar trebui să fie o emblemă națională. Suntem atât de puțin recunoscători între noi oamenii, dar parcă și mai nerecunoascători cu ceea ce am primit în dar de la natură sau de la cei care au fost la timpul lor adevărați vizionari și pionieri. Avem toată bogăția pământului la picioare și alegem să o jucăm la ”cazino” din amuzament și multă neștiință.
Transfăgărășanul este cel mai fascinant drum printre munți și nori! Este îndrăgit, dar nu și respectat!


























































Oglinda...

Trec uneori zile întregi în care toate gândurile nu mai încap în cuvinte , ele se materializează mult mai ușor în fapte. Și când ai vrea să povestești despre faptele personale îți dai seama că este mai dificil decât să descrii ceea ce gândești sau simți. Ceea ce faci este un ansamblu de rațiune și simțire, completate cu sugestii celeste și corectate gramatical mai mult în ”noi” și mai puțin în ”eu”.
Întreaga existență ne este guvernată de efectul ”oglinzii”, un element al manipulării subconștiente a semenilor sugerat de nevoia cererii și ofertei. Suntem amabili cu cei care sunt amabili cu noi, zâmbim celor care ne zâmbesc, ne simțim datori să fim buni cu cei care sunt buni și disponibili cu firea noastră, iubim pe cei care ne iubesc.
Dar ce se întâmplă dacă oglinda își pierde claritatea sau se sparge de la atâta folosință? Vom vedea segmente din chipul nostru reflectate în micile cioburi din care ne vom strădui să ne recompunem ca într-un joc de puzzle. Vom deveni așadar mai preocupați de reorganizarea noastră ca să ne mai rămână timp să le căutăm celorlați reflexia în oglinjoara noastră sfărâmată. Și brusc gramatica își schimbă din nou algoritmul, din ”noi” redevenim ”eu”!
Privindu-mi propria oglindă pe care poate și eu am spart-o nu de puține ori - dar am avut răbdarea și consecvența să o recompun - am înțeles cât de important este să las oglinda de-o parte și să privesc oamenii direct în ochi. Îi văd pe ei, oamenii, așa cum vor să fie priviți și ei mă pot vedea pe mine ca și o imagine complexă care trece granițele legilor fizicii optice.
Nu am să îmi pierd niciodată speranța ca binele guvernează lumea și că răul este doar sugestia unui antagonist ”necesar”, care să ne reamintească din când în când adevăratele valori.
Nu am să uit niciodată că iubirea este început și niciodată sfârșit și cel mai zbuciumat moment este să înveți lecția iubirii chiar dacă nu întotdeauna din lecția învățată vei fi și evaluat...
Sunt un om extrem de norocos pentru că am primit în viața mea oameni de la care am învățat lecția iubirii! Nu îmi rămâne decât să sper că am fost un profesor la fel de priceput și eu pentru alții!
Până la urmă acesta este cel mai semnificativ bilanț al existenței proprii: în care poți trage cu ochiul la oglinda ta dar să nu te vezi pe tine ci pe toți ceilați  reflectați în gânduri și fapte...




























Azi nu iubesc corect, creștinește și loial!



Azi nu iubesc corect, creștinește și loial!

Trec uneori zile multe în care parcă cuvintele, pe care le foloseam cu multă ușurință ca să exprim toate stările prin care trece sufletul meu uneori, nu mai au atât de multă profunzime sau fidelitate în ele sau pur și simplu par atât de neajutorate în a le face pe plac minții și inimii. Este ca și cum exprimarea verbală rămâne cu mult în urma emoțiilor și oricât m-aș strădui să recuperez momentul printr-o reactualizare fugitivă sau poate printr-un memento pe care îl atașez clipelor din zi pe lângă care trec, își pierd substanța fluorescentă pe care eu am văzut-o și vreau să o împărtășesc mai departe. Așa că trec zile în care pare că nu mai am nimic de spus, sau poate chiar așa și este! Până la urmă fiecare colțișor din noi, de la atom la spirit, de la emoție la reflexie are nevoie de câte o mică vacanță în care să se lase abandonat jocului naiv și să își scuture praful care se depune cu timpul în orice bibliotecă – sanctuar.
Azi însă m-am trezit cu un sentiment de vinovăție născut dintr-o examinare a conștiinței care m-a făcut să mă îndoiesc de valoarea reală a iubirii mele pentru semeni.
Nu știu să iubesc corect, creștinește și loial!
Nu iubesc fariseii, nu iubesc mizeria și pe cei care o poartă nu din cauza sărăciei sau ignoranței pentru că nu o vezi pe haine ci tot mai des în suflet. Nu iubesc mâinile neîngrijite și murdare ( nu mă refer aici la mâinile bătătorite de munca cinstită și care poartă în ridurile lor pământul pe care îl muncesc cu devotament și umilință) pentru că ele nu vor oferi niciodată altora decât propria mizerie. Aceste mâini sunt mânjite de bolovanii pe care îi aruncă în oameni, miros a drojdia pâinii furate, au urme de zgârieturi de la cățărarea pe scara socială prinse în corzi elastice care să le arunce cât mai sus și cât mai repede. Purtătorii acestor mâini au uitat că o scară care o urci, la un moment dar va trebui să o cobori... și înainte de a purcede la drum nu prea au timp să calculeze traseul, bazându-se pe elasticitatea corzii care îi va aduce înapoi pe principiul bungee jumping, doar că majoritatea își cam sparg capul la aterizare – ori coarda e prea lungă, ori elasticitatea ei nu a fost calculată corect în raport cu greutatea bolovanului pe care îl susține...
Nu iubesc răutatea născută din frustrare, oricâtă indulgență aș avea pentru suferință.
Nu iubesc oamenii sclipicioși (atenție mare, nu am spus – sclipitori, deja aș vorbi despre altceva și în alți termeni), care își poleesc fețele cu pomezi de îngâmfare, zâmbete de superioritate și gâturi arcuite de prăjinile lor imaginare. Semidocți dar extrem de virali! Aș vrea ca știința să înventeze un antidot al prostiei, chiar dacă nu pot deveni brusc inteligenți, măcar să rămână letargici și să nu ne mai otravească nouă existența!
Așa că da, azi nu iubesc corect, creștinește și loial! Mi-au epuizat ”perfecții” toată generozitatea!