Crucea – cheia veșniciei

Crucea – cheia veșniciei

Crucea este simbolul credinței noastre pe care am învățat să o privim, să o contemplăm, uneori să o plângem când ni se pare că o înțelegem.  O cumpărăm ca pe un obiect și o transformăm într-un decor nu pentru suflet, ci doar pentru spațiu.

Ne amintește într-un mod unic despre suferință și iertare... dar rămâne suspendată undeva într-un spațiu pe care omul nu este capabil să îl treacă pentru că nu reușește să nimerească doza potrivită de iubire care să îi permită să o atingă!

Când te uiți la o cruce vezi întâi partea ei verticală, mai lungă, mereu fixată într-un suport. Ea unește cerul cu pământul: creația privește Creatorul, iar Creatorul își manifestă grija și iubirea față de propria creație.

Partea orizontală - mai scurtă - paralelă cu pământul și cerul, este ca o îmbrățișare: ne dezlipește încet tălpile din țărână, apoi ne  ridică pe vârfuri și ne susține ca să tragem puțin cu ochiul spre veșnicie. Dar Crucea nu e goală!

Fiul răstignit este cu brațele deschise cuprinzând omenirea, cu ochii privind în ochii Tatălui.  El unește cele două părți ale crucii și le ține împreunate cu inima Sa, iar locul unde se întâlnesc este locul iubirii...

Iubirea este poarta spre Cer, iar Crucea... cheia veșniciei...

Între pământ și cer

Între pământ și cer

          La limita dintre pământ și cer este viața! Se naște din lutul modelat de artist în forme irepetabile, nu perfecte dar unice, se usucă în bătaia soarelui și a vântului și se însuflețește prin iubirea cerului.

Zilele trecute cineva mi-a spus că am o slăbiciune pentru copaci, mereu se regăsesc ca un subiect de fundal în fotografiile mele... Analizând afirmația și recunoscând apoi că este justă, am încercat să analizez de unde provine această pasiune manifestată de subconștient într-un mod atât de plastic!? Și am înțeles: iubesc copacii!

S-au născut înaintea mea, au privit cerul cu o consecvență care o depășește pe cea a mea, au rezistat furtunilor cu o verticalitate pe care eu poate nu am avut-o în toate momentele grele, au reușit să treacă peste geruri și ninsori și să își manifeste bucuria existenței înfrunzind primăvara așa cum poate și eu mi-aș fi dorit să fac în anumite momente ale vieții mele, dar nu am reușit mereu. Copacii știu să dăruiască din puținul lor ...adăpost, oxigen și hrană păsărilor, răcoare pământului și toate la un loc omului... și pentru toate mulțumește cerului spre care își întinde ”brațele” deschise cu încredere, recunoștință și iubire...

Iubesc copacii pentru că îmi doresc să învăț de la ei consecvența și simplitatea!

Vreau să dăruiesc din ceea ce sunt nelimitată de ”când” și ”cât”, vreau să  privesc spre cer fără să cer ci doar ca să mulțumesc, vreau puțină iubire ca să învăț să iubesc mult, vreau să nu mai plâng în furtuni ci doar să râd de primăveri...

Omul cu mască...

                                                  Omul cu mască...

     Cea mai nepătrunsă taină a omului este el însuși! Suntem modelați prin educație în șabloane de personalitate apoi cu timpul învătăm singuri să  ne construim personaje, doar că nu sunt acele personaje din poveștile copilăriei... nu putem ajunge cu toții prințese și prinți într-un regat construit doar din vise și imaginație. Viața este mai degrabă un carnaval, plină de culoare, zgomot, diversitate și măști!

     Am trecut de la poveste la un scenariu scris în mici detalii asumându-ne rolul de actori ai propriei existențe, ne obișnuim zi de zi cu decorul, personajele și apoi cu măștile, pe care le schimbăm asortându-le cu emoțiile, gândurile, dezamăgirile și uneori cu teama, pentru că ne temem de noi înșine mai mult decât de temem de alții.

Masca a devenit indispensabilă mai ales pentru propria stare de bine și dacă la început am purtat-o doar atunci când eram răniți, preferând minciuna unui zâmbet în schimbul lacrimilor sufletului, cu timpul am început să o confundăm tot mai mult cu propriul chip, ajungând chiar să o spălăm și să o machiem zi de zi. Masca e un refugiu pentru Eu și un rol pentru alții.

    Știți cum este cu adevărat omul din spatele măștii? Este un om sensibil, bun și cald, un om care oferă cu delicatețe și primește cu sfială, este omul care poate râde cu bucurie ca și în copilărie și uneori plânge pentru suferința celorlalți, empatizează cu lumea pentru că a fost creat pentru ea. Dar omul fără mască la carnaval, riscă să fie ridiculizat și marginalizat... e altfel...

Dați jos masca ca să vă priviți chipurile și să vă bucurați de cine sunteți și nu de ceea ce ați devenit și nu pierdeți clipa...actorii sunt muritori...aplauzele țin mai puțin decât o ploaie caldă de vară! 

Printre amintirile unui halat alb

Printre amintirile unui halat alb

M-ai cunoscut prima oară când mi i-ai prezentat pe tatăl, mama sau copilul tău... aveai în ochi lacrimi de tristețe pentru suferința lor și pe chip o mască a neputinței. Eu ți-am întins mâna și am încercat să îți zâmbesc încurajator. Te-am lăsat într-un colțisor să aștepți, nu pentru că nu te credeam curajoasă, dar doream să ofer o clipă de răgaz inimii tale... avea și ea nevoie de puțină odihnă!

În acele clipe mi-am asumat nu doar vocația halatului alb, dar am încercat să suplinesc pentru cei dragi ai tăi tot ceea ce ai fi dorit tu să le oferi... așa am ajuns să te cunosc și eu pe tine, pentru că am călătorit privindu-te, prin amintirile lor...

Am oferit tot ceea ce am primit atunci când am primit în dar halatul alb și mult mai mult decât ai văzut tu sau ți-ai putea imagina! I-am ținuț de mână pe cei dragi ai tăi atunci când știința sau destinul au decis să îi trimită ACASĂ... am încercat să le ofer acea ultimă stângere de mână încurajatoare, o lacrimă și o rugăciune... Am făcut asta în locul tău pentru că tu nu puteai fi acolo, am făcut asta pentru ei, pentru că nimeni nu trebuie să fie vreodată singur...

Apoi am încercat să îți șterg ție lacrimile de tristețe și regret prin gesturi stinghere și cuvinte puține...

Ai plecat apoi singură purtând cu tine amintirea lor și puțin din umbra halatului meu alb... iar eu am rămas să mai ofer din timpul meu, din realitatea mea și o mică bucățică din inima mea, celor care vor veni sau celor care vor pleca...

Halatul meu alb l-am primit ca un dar. Mi s-a părut la început prea mare, apoi am mai crescut și eu și am descoperit că nu este doar o îmbrăcăminte de protecție -  niciodată nu m-a protejat suficient de durerea celor suferinzi – că nu îl îmbrac doar câteva ore, ci îl port și noaptea în somn când caut rezolvări și în vise. Halatul alb nu este un decor pentru ambiții personale, dar va fi mereu prea mic pentru a-l împărți echitabil tuturor.

Vreau doar să știți că sunt și eu doar un om... un halat alb, fără ecuson...

Primăvara

                                        Primăvara

     Primăvara este precum inima omului învăluită în emoții: pulsează în ritmul cadențat al ploii, oftează de dorul soarelui, cântă în trilul mierlelor și dansează frenetic în pași de tango. Este anotimpul care îmi atrage privirea ca un magnet, este miracolul naturii dezlănțuite în "renaștere". O privesc uneori fără să o înțeleg pe deplin și am multe întrebări: de ce înfrunzesc copacii ca mai apoi să își piardă în toamnă frumusețea veșmântului; de ce florile acestui anotimp sunt atât de frumoase dar atât de fragile de parcă înfloresc din aburi și vise; de ce păsările sunt vesele și jucăușe încă înainte de răsăritul soarelui; de ce fiecare nou răsărit îmbracă cerul în culori care te fac să plângi?

Apoi vine noaptea! O noapte de primăvară este liniște, o liniște atat de profundă încât îți auzi bătăile inimii și șoaptele gândurilor. Noaptea primăverii este muzica pe care o compune imaginația inspirată de dor, începe cu acorduri de flaut și se încheie triumfal ca un regal emoțional cu sunet de pian.

Îți privești mâinile și te întrebi: ”Oare ce aș mai putea dărui cu ele?”

Privești cerul și deja știi că nu ai nimic de cerut din ceea ce să nu fi primit deja, așa că nu rămâne loc decât de un recunoscător: ” Mulțumesc!”.

Îți surprinzi sufletul în reflexia ochilor celor din jur și recunoști cât de mult ai primit de la alții și cât de mult mai ai și tu de oferit.

          Privești cum crește iarba, îi simți mirosul de ”verde”. Dacă roșul este culoarea pasiunii, verdele este culoarea nașterii și renașterii, a noului, începutului, a emoției dintâi. Este culoarea care hrănește, crește si împrospătează! Și dacă culoarea ar avea miros, verdele ar mirosi a vise cu rouă și flori de tei! Dacă culoarea ar avea fiecare în parte o melodie proprie, verdele ar cânta Chopin. Îmi place pasiunea roșului, mă liniștește seninatatea și limpezimea albastrului, înțeleg puritatea și perfecțiunea albului, dar inima mea se oglindește în culoarea ochilor mei... PRIMĂVARĂ! :)))

Fluture albastru

Fluture albastru

          Omul construiește amintiri ca un buchet de flori de câmp din fire verzi și proaspete de viață: un joc din copilărie, un zâmbet din adolescență, o ecuație existențială rezolvată în tinerețe, o nostalgie la maturitate și apoi o fântură dintr-un epilog... La unii buchetul devine atât de mare încât riscă să le rănească brațele sufletului cu greutatea lui și încep să împartă ”trecătorilor” câte o sânziană... un mac... poate un fir de iarbă,  la schimb primind un strop din infinit.

          Știți care este valoarea unui ”strop din infinit”? Are strălucirea ochilor îndrăgostiți și nu e aur, are greutatea suferinței și nu e plumb, are culoarea visului și nu e abur și încălzește buzele și nu e poezie... Un strop de infinit este iubirea, singura care ne poate ajuta să ne înțelegem nemurirea! Când vom putea să ne asemuim iubirea și încrederea cu zborul unui fluture albastru, care își deschide aripile fragile cu încredere în vânt, cu resemnare în ploaie și cu iubire cerului spre care vrea să urce necontenit, atunci vom știi valoarea acelui magic... ” strop de infinit”!

Cronologia vieții...

Cronologia vieții...

Viața este frumoasă, doar că nu este ”ordonată” corespunzător!

Copilăria este furată de școală, unde atât de puțin se învață emoția și atât de mult se străduiesc adulții să își transforme copiii în enciclopedii universale. Am auzit cu toții lozinca ”părintelui perfect” ( un fel de soldat universal J ) :”Îmi doresc pentru copilul meu un pic mai mult și mai bine decât am avut eu!” A început astfel cu generații în urmă, moștenirea care dezechilibrează cu fiecare generație balanța dintre fericire și evoluție. Părinții ajung ca într- un șablon să își sporească ambițiile (eu le numesc propriile frustrări), făcând alegeri și implementând ”programe educaționale” de top și obligatoriu la modă! Îmi pare rău copii pentru voi, ați acceptat ”jocul” prin venirea în lume!

Tinerețea vine la pachet cu pasiunea și iubirea și cu toată nebunia rezultată din combinația explozivă a celor două. Păcat că nu ai încă noțiunile definite atât de concret ca la 50 de ani, nici experiențe care să aducă un plus de înțelepciune în alegeri, fără să piardă dulceața naivității... Să iubești la 20 de ani cu pasiunea de la 40, mintea de la 50, experiența de la 60 ... ai putea avea mai mulți ani de fericire și mai puține momente de dezamăgire! Apoi ți se fură timpul cu munca! De la 20 la 60 de ani ar trebui să fim pensionari, să fim liberi, cu bani și să ne bucurăm din plin de micile noastre nebunii și pasiuni! La 30 de ani ai nevoie de un termos întreg de cafea neagră să te țină treaz o noapte în care trebuie să muncești, pe când la 60 de ani când începem să învățăm despre insomnie, suntem pregătiți pentru zile lungi care se continuă înlănțuite cu noaptea de parcă nu mai vrem să pierdem din viața rămasă dormind! Atunci ar fi momentul potrivit să începem munca! În plus statul ar face economie cu norma de hrană, după 60- 70 de ani împarți mai degrabă morcovul cu iepurele... și untura o folosești doar ca să  îți masezi ridurile J ...

Dar asta este! Cine a scris ”cronologia”... nu mi-a cerut părerea!:)))

Ține-mă de mână și nu-mi da drumul!

Ține-mă de mână și nu-mi da drumul!

     Ține-mă de mână și nu-mi da drumul! Știu că asta mi-ai promis cu primul ”Te iubesc!”. A fost o promisiune nu pentru o zi, o lună sau un an ci pentru o viață. 

Ține-mă de mână și nu-mi da drumul, chiar dacă uneori îți este greu și crezi că nu pășim în același ritm... uneori mă grăbesc eu și te zoresc să mărești pasul, alteori mă potolești tu și îmi domolești blând înflăcărarea...

Ține-mă de mână și nu-mi da drumul! Vor fi momente când poate vei crede că îmi doresc altceva, poate vor fi clipe în care îți voi cere chiar eu să mă lași de mână, dar să nu mă crezi! Nu voi dori niciodată asta cu sufletul ci doar cu supărarea din mintea mea de femeie...

Ține-mă de mână și nu-mi da drumul, pentru că am nevoie de spijinul tău! Cum altfel să trec punți șubrede, bolovani alunecoși și apele învolburate pe care viața ni le scoate uneori în cale? Cu tine de mână nu mă tem decât de timp!

   Ține-mă de mână și nu-mi da drumul până când timpul va hotărî să ne desprindă mâinile! Atunci aș vrea să mă lași pe mine să plec prima... nu aș putea suporta durerea privindu-mi mâna ”goală”!

   Dar până atunci... Hai, ține-mă de mână și nu-mi da drumul!

Un sentiment numit... ”ploaie”

Un sentiment numit... ”ploaie”

    Știți cum plânge creația? Plânge cu lacrimi desprinse din bucățelele de cer, ca o ploaie...

   Copilul plânge ”sălbatic” a neputință, un  strigăt de ajutor născut din nevoia siguranței lui în lume. În brațele mamei este ca o corabie protejată de furtuni, ancorată în portul numit ”iubire de mamă”.

 Bărbatul plânge rar, mereu în singurătatea unei nopți cu lună plină, pentru că are și el nevoie de un tovărăș tăcut care să îl asiste în suferință. 

Când plânge bărbatul este ca o ploaie de vară, rebelă și încărcată de zbucium, izvorâtă întotdeauna  din iubire. El plânge când a iubit prea târziu... sau când pierde prea devreme...

   Femeia plânge mult și des, mereu din suflet, ca și când Creatorul i-ar fi dăruit în loc de inimă un pumn de nori...  Plânge cel mai adesea pentru alții și atât de rar pentru ea. Lacrimile ei sunt suferință, deznădejde, amărăciune, bucurie, pe care le oferă cu generozitate în încercarea de a-i salva pe cei dragi de drama propriilor lor lacrimi. Rareori va plânge și pentru ea, în tăcere și singurătate cu lacrimi care izvorăsc din rănile sufletului... Apoi curajoasă, va privi din nou spre viitor, va plânge din nou pentru alții pentru că este mai puțin dureros decât atunci când plângea doar pentru ea.

    Bătrânii plâng așezați pe o banca sub un nuc mai bătrân decât ei. Plâng ca o ploaie de toamnă, cu lacrimi sărate care se nasc în colțul ochilor așa cum apare roua pe frunzele de trandafir, apoi se preling pe obraz în hopuri mici printre riduri și se adună în palmele deschise ce se odihnesc pe genunchi. Sunt lacrimi de singurătate și așteptare...

Nu vă temeți de ”ploi”, ele eliberează și cresc inimile pe care le ”udă”!

Aș dori un bilet ”dus”, vă rog!

Aș dori un bilet ”dus”, vă rog!

     Aceasta este viața! Un bilet de călătorie doar ”dus”, pe care îl cumperi o singură dată, este fără loc și fără dată de expirare, îl plătești pe parcursul călătoriei în rate, nu îl poți returna sau schimba și nu îl poți oferi cadou...

Unii aleg să îl rupă, renunțând la el, obosiți de călătorie sau speriați de necunoscut... păcat că nu au lângă ei un călător mai experimentat care să le încurajeze sau să le ușureze traseul...

O gară este locul unde înveți cel mai mult despre viață! E plină de forfotă, culoare, de mers și venit, de zâmbete și îmbrânceli, de grabă și așteptare. Sunt trenuri care întârzie și altele care așteaptă, sunt oameni care fug disperați, pe care îi aleargă timpul, unii așteaptă pe o bancă citind ziarul... așteaptă un alt tren sau un alt om.

Oamenii aleg să călătorească singuri, alții își găsesc tovarăși de drum ajutându-se unul pe altul, împărțind povara bagajului și  timpul la doi... rareori se întâmplă însă să coboare amândoi în aceeași stație. Importantă este bucuria călătoriei și scopul ei și dacă putem râde împreună privind peisajele care aleargă în sensul opus mersului de tren, nu ne vom speria atunci când vom zări și câte o gară pustie... cândva a fost și ea un început de drum pentru cineva...

Îmi plac călătoriile, așa că m-am decis: ”Aș dori un bilet ”dus”, vă rog!”

Privim cu ochii, dar " vedem" cu sufletul!

Privim cu ochii, dar " vedem" cu sufletul!

    Filtrul percepțiilor noastre sunt propriile emoții. Bucuria vieții nu se naște din ”a avea„ ci din ”a fi„! Ne place să credem că avem mulți prieteni, că suntem la rândul nostru importanți pentru alții, ne complacem în jocul schimbului reciproc avantajos de gesturi și emoții contabilizând într-un mod strict și rațional ”obiectul tranzacțiilor”... iubirea. 
   Avem alături oameni pe care îi numim prieteni, pe care îi privim însă nu îi vedem iar atunci când viața ne limpezește ochii sufletului, suntem surprinși de bogăția inimii lor, de acea delicatețe a iubirii pentru alții, de simplitatea și modestia cu care stau alături de noi și de alții. Pentru acești oameni, iubirea nu este o noțiune, un principiu, o poruncă, ea devine  expresia recunoștinței pentru că ”sunt” și calea pentru ”vom fi”! 
Îi am alături pe acești oameni însă nu reușesc mereu să ”îi văd”!  Adesea ne gândim la  îngeri, uneori le simțim aripa ocrotitoare sau le auzim pașii călăuzitori ca pe niște picături de apă care se rostogolesc pe oglinda conștiinței noastre, dar printre noi trăiesc oameni care sunt ”îngeri” pentru alții! Oamenii aceștia  iubesc cu emoție profundă copiii altor femei,  vorbesc puțin dar dăruiesc un infinit. Sunt oameni pe care îi privești cu emoție când îți vorbesc cu lacrimi în ochi despre suferința altora și care zâmbesc încurajator despre propria suferință.
De la acești oameni am învățat într-o oră mai mult decât aș fi putut învăța într-o viață! Lecția este simplă:  iubirea adevărată nu este atunci când îți este ție comod sentimentul ci atunci când cei pe care îi iubești te îmbrățișează cu lacrimi în ochi, recunoscători că ești acolo pentru ei.
        Lumea se îmbogățește cu aur, dar se desăvârșește cu... iubire!

Aș vrea să salvez timpul!

Aș vrea să salvez timpul!

            Aș vrea să salvez timpul de noi înșine, de ceea ce trăim fără ”viață”, de ceea ce schimbăm  fără ca să înțelegem pe deplin necesitatea schimbării, de ceea ce pierdem fără să fi luptat pentru a păstra, de ceea ce nu facem din comoditate sau frică! Uneori ne simțim stăpâni și ne place să ne adăpostim alegerile sub scutul ” liberului arbitru”, apoi când apar primele picături de ploaie cu care viața ne mai înviorează, acuzăm soarta de ”prognoza meteo nefavorabilă”.

  Ne tratăm uneori propriul timp cu animozitate, responsabilizându-l uneori cu propriile noastre temeri.  Aș dori să pot cuprinde cu privirea clipele din noi - cele adevărate, sincere și desăvârșite - a ceea ce suntem și nu pe acelea trăite cu talentul actorului aruncat în scena vieții doar de rațiune și limite. 

Acest timp"salvat" este ca focul pasiunii, arde sălbatic și dureros în flăcări purpurii, mistuiește sufletul, înflăcărează inima, dar nu încălzește rațiunea! 

El este simfonia plină de glorie a muzicianului, are nedumerirea din zâmbetul Giocondei și poartă în secundele lui delicatețea Nuferilor lui Monet... Este magia  fiecăruia dintre noi de care suntem capabili când ne unim inima cu Cerul și rațiunea cu Pământul! Fericiți cei care se opresc din drum ca să cuprindă acest "timp" în inimile lor, ca mai apoi să dăruiască mici bucățele din el cu bucurie celor din jur!

     Nimic în lume nu poate fi mai frumos, decât să oferi lumii din "secunda" ta magică! Ea, alături de celelalte secunde ale semenilor, face ca  timpul să aibă propriul album cu amintiri...

Răni în suflet (Memento mori)

Răni în suflet

 (Memento mori)

   Rănile în suflet sunt experiențele vieții pe care le primim și le acceptăm, uneori rămân ca o cicatrice - semnul permanentei aduceri aminte - un ecou al trecutului care își uită secunda în inima noastră. Mă dor pierderile, mă tulbură ”amintirea” celor pe care îi cunosc, a celor pe care nu îi cunosc, dar care știu că au existat... le-am cunoscut numele, suferința, i-am cunoscut pe cei care îi iubeau și le-am înțeles durerea mai mult din priviri și mai puțin din vorbe. Nu e important să cunoști oamenii, important este să știi că ei există, că  unii au inimi  tatuate  de suferință, ochi care privesc cerul și îl simt în culori sărate de lacrimi. Pierderile ne dor prin empatie chiar dacă nu sunt pierderile noastre, pentru că știm că cineva suferă pentru ceea ce a pierdut...

     Îmi doresc o lume fără suferința copiilor, fără mame care cunosc lecția disperării, o lume fără boli care ne înfrâng știința și ne limitează speranța! Regret că nu vă cunosc pe cei care "plecați"... dar sufletul meu simte golul pe care îl lăsați în lume...

      Un om îl pierzi cu adevărat doar dacă nu îi mai dai voie să locuiască în sufletul tău! Atunci pierzi și ultima legătură cu el... amintirea...

Dacă aș fi bărbat pentru o zi!

Dacă aș fi bărbat pentru o zi!

   Mi-aș începe ziua cântând chiar dacă vecinii s-ar apuca de urechi - e doar o zi până la urmă - apoi m-aș privi atent în oglindă în profunzimea ochilor încercând să înțeleg ceea ce văd alții în ei atunci când îi privesc: ”Oare îmi văd sufletul?”... Aș zâmbi cu bucurie fără să mă gândesc din zorii zilei la toate activitățile pe care trebuie să le îndeplinesc, ca la un ritual rigid de gânduri și fapte din care nimeni poate nu înțelege nimic sau nici măcar nu le pasă.

Aș ieși din casă doar ca să admir răsăritul...să ascult trilul păsărilor, să admir "forfota" naturii în zori... mi-aș descoperi astfel sufletul! Și nu mi-ar fi rușine sau teamă că îl "văd" și alții!

Dacă aș fi bărbat pentru o zi, aș dărui femeii iubite un braț de flori căutând acea particică de nebunie care să îi aducă zambetul pe buze și lacrimi de fericire în ochi...și aș fi mândru că sunt doar pentru mine...

Aș deschide pentru o zi dicționarul cuvintelor blânde și calde, le-aș citi celor dragi inimii mele pasaje din mari clasici, aș alerga în parc desculț așteptând ploaia...

Spre seară aș râde cu poftă de toate nebuniile acelei zile, dar cu siguranță aș fi mai fericit! Pentru că o zi am fost un barbat ... cu suflet, gânduri și vise de...femeie!🙆

Emoții albastre

Emoții albastre

     Trăiesc uneori clipe speciale prin gânduri, vise și percepții care îmi depășesc înțelegerea dar îmi inundă viața cu emoții profunde. Mă privesc de departe ca să mă înțeleg mai bine, mă privesc ca pe cineva necunoscut pe care îmi doresc să îl aprofundez în cunoaștere. Mă văd adesea pășind grabită, uneori alergând – căci timpul meu este o noțiune aparte - și mă întreb încotro mă îndrept oare? Fiecare pas spre înainte mă îndepărtează de ceva ce ” a fost”, de ceva ce las în urmă, de ceva ce atât de repede se transformă în trecut, deși toate momentele care devin amintiri îmi sunt atât de dragi pentru ceea ce au ”picurat” în mintea și în inima mea, pentru ceea ce sunt acum și mâine poate nu voi mai fi. Și astfel am creat un colțisor de suflet unde, în casete speciale, îmi depozitez amintirile – urmele pașilor mei prin viață. Sunt momente când îmi este dor de trecut și atunci deschid câte o casetă și ”recitesc” pagini scrise demult, de un alt om poate, dar la fel de bucuros și la fel de dornic de înțelegere ca cea de azi – copilul din mine!

   Mersul spre ” înainte” este firescul vieții, este surpriza și necunoscutul care ne atrage prin mister, privirea peste umăr este o îmbrățișare nostalgică a ceva cunoscut deja, care conferă siguranță și liniște. Și astfel, viața mea este un tango – doi pași înainte și unul înapoi, eu cea de azi și eu cea de ieri.

   Se întâmplă însă uneori în toată graba mea de a alerga spre viitor – de parcă aș putea prinde în palme curcubeul după ploaie - să mă opresc puțin nedumerită, poate chiar speriată de un sentiment de ”deja vu”, de parcă timpul ar fi devenit o nouă noțiune, depărtată cu siguranță de rațiune și  de cunoașterea fizică. 

Mă simt astfel prinsă într-un joc pe care nu îl înțeleg, care mă emoționează și în același timp îmi oferă o nouă perspectivă...cunoașterea de dincolo de rațiune, șansa de a fi ieri, azi și mâine în aceeași dimensiune a unui spațiu abstract.

Acum mă gândesc cu emoție la mâine și apoi la ceea ce voi simți despre azi! Mister!

Unde cauți fericirea?

Unde cauți fericirea?

  Oamenii triști și nefericiți umblă cu capul plecat în pământ de parcă scormonesc praful străzii în căutarea propriei fericiri. Sunt atenți la noroiul de sub picioare, la pietrele care le apar în cale, văd în detalii mici gropile răsărite în asfaltul drumului lor. Își privesc uneori catatonic vârful pantofilor de parcă problema lor existențială depinde de culoarea și forma lor... 

  Pe lângă ei trec însă oameni senini și fericiți, cu capul ridicat și zâmbitori, dar cei triști nu îi remarcă, sunt prea absorbiți în propria lor tristețe. Ei caută fericirea acolo unde nu va fi niciodată ... în lucrurile mici care le stau la picioare!

    Ridică- ți omule privirea din lut, ca să primești fericirea de la oamenii care pot zâmbi cu seninătate, pentru că ei sunt cei care au cunoscut bucuria!

     Când ochii se întâlnesc, se îmbrățișează sufletele! Acolo este fericirea ...

Întrebări existențiale

Întrebări existențiale

   Sunt! De ce?

  

   Nu știu răspunsul! Știu doar că fiecare zi care mi se oferă mă ajută să înțeleg că am o "clipă" a mea pe care o primesc ca pe o îmbrățișare caldă... apoi întind mâna celor din jur să împart bucuria și magia. Ofer cu inima deschisă fără cenzura rațiunii căci frumusețea gestului depășește chiar și scopul său. 

  Sunt mâini care primesc... sunt mâini care se retrag, tulburate de rațiune și speriate... sunt mâini împreunate care se simt bine doar împreună - nu în rugăciune, ci în singurătate - sunt mâini care se apropie timid, neîncrezătoare față de ceea ce ar putea primi sau nehotărâte dacă pot oferi și ele la rândul lor o ”clipă” din propriul timp.

 Oricare ar fi rezultatul, nu renunța!... O "atingere" din viața noastră poate în orice moment mângâia și alina!

  Ce îi lipsește omului ca să fie fericit?

   Îi lipsește zâmbetul, acea lumină caldă a privirii care se apleacă spre pământ cu smerenie și se ridică spre cer cu recunoștință! Zâmbetul care este poarta spre grădina propriului suflet, prin care oferim și primim ”frumusețea” unei inimi.

  Îi lipsește lacrima, aceea care eliberează, care purifică, ”ecoul” conștiinței și înțelepciunea de ”a fi” prin creație.

   Îi lipsește tăcerea, acceptarea, ascultarea, ...esența subtilă a universului din noi.

   Îi lipsește cuvântul rostit la timp: tot ceea ce nu se spune se învechește, se acoperă de praful neîncrederii, ruginește în suflet și lasă goluri pe care timpul le amorțește dar nu le vindecă. Un adevăr nespus este ”un om îngropat de viu”.

   Să zâmbim cu iubire, să lăcrimăm cu duioșie, să ascultăm ”tăcerea” celor de lângă noi și să oferim cuvintele rațiunii noastre cu încrederea că mâine vom fi mai fericiți decât azi! 

Omul între ieri și azi

Să fiu ca mine sau ca alții?

Mă întreb uneori ce este mai important: să te aprecieze cei din jur pentru ceea ce le pare că eşti sau să te apreciezi singur pentru ceea ce eşti tu cu adevărat? Este mai important să fii înţeles de ceilalţi sau să te priveşti cu mulţumire şi încredere în oglinda propriilor repere valorice? Trăim pentru a ne oglindi în percepţiile eronate ale celorlaţi asupra intimităţii noastre sufleteşti sau preferăm să ne lăsăm purtaţi de impetuozitatea propriilor trăiri? Sinceritatea este o calitate sau un defect? Dacă a vrea sa schimbi ceva la tine pentru a devi o persoană "comodă" pentru cei din jur, contravine principiilor personale şi ridică semne de întrebare asupra propriilor valori, merită să schimbi acel "ceva"? Câteva întrebări care m-au frământat în ultimul timp, care mi-au purtat neuronii într-un tango frenetic...

După încercarea mea, care nu a fost nici prea fermă şi nici constantă într-un timp mai îndelungat, răspunsul meu este: NU! Nu merită să schimbi nimic din ceea ce te face fericit sau mulţumit cu tine însuţi, fiindcă până la urmă armonia cu propria persoană este calea de armonizare cu cei din jur. Sinceritatea nu este un defect, decât pentru cei care nu au curajul să înţeleagă că ea este mai mult o formă de curaj şi loialitate! Si până la urmă nici nu doresc să mă placă toată lumea! Ar fi prea obositor...

Femeie, nu uita că valorezi mult!

Femeie, nu uita că valorezi mult!

 Adeseori credem că viața este nedreaptă, că primim atât de puțin din cât așteptăm sau merităm. Se întâmplă uneori să renunțăm și la speranță, alegând atitudinea de om resemnat, împăcat cu destinul, o lâncezeală a propriilor dorințe, un drum închis pe care îl străbatem cu pași mici, târând după noi stigmatul eșecului... Fals!

    Nu merităm puțin atunci când oferim mult și dacă credem că am irosit din timpul și emoțiile noastre pe oameni care nu le apreciază valoarea, greșim din nou! Am oferit pentru că am avut de unde și am primit mult mai mult la schimb, chiar dacă nu neapărat ceea ce așteptam.  Nu ne-am golit sufletul și nu ne-am scurtat viața! Am trăit emoții pe care altfel nu am fi putut să le cunoaștem și trecutul ne-a oferit amintiri și experiență! Am devenit astfel ... altfel...

    Nu vă temeți să vă așezați pe o bancă goală... cândva era și ea un copac...