Îngeri și demoni...

Îngeri și demoni...

Fără să știm ne naștem cu toții luptători; luptăm o viață întreagă să ne apărăm îngerii și să ne izgonim demonii. La început ne exersăm privirea ca să îi recunoască, apoi sufletul pe care îl pregătim temeinic cu lecții de viață ascuțindu-i vigilența și tenacitatea pentru luptele ce vor veni. Vor fi războaie la care vei participa din onoarea de a nu fi considerat dezertor, deși nu sunt războaiele tale, crezând că aducând în ajutor îngerii tăi vei completa binele din lume, ca un gest- manifest simbolizând altruismul față de semeni. Doar că unora nu le pasă să îți înțeleagă gestul sau sunt prea absorbiți de lupta personală ca să privească la umilul soldățel voluntar. Vei fi rănit și poate că nimeni nu va băga de seamă suferința ta, cuprinși prea adânc în propriile lor ambiții. Te vei retrage să îți vindeci rănile, cu un înger mai puțin pentru că l-ai lăsat de ajutor celorlalți și ai luat la schimb un demon. Și va începe lupta ta cu demonul care nici măcar nu îți era destinat să te tulbure pe tine.

Vor veni apoi cu timpul și îngeri noi în viața ta, pe care nu îi vei recunoaște de la prima întâlnire, dar care vor dori să îți rămână cât mai aproape, acceptând să își înghesuie aripile albe într-un colțișor mic din sufletul tău. Vei știi că sunt acolo când vei simți că inima vrea să zboare de parcă i-ar fi crescut dintr-o dată aripi.

Dacă vei stinge lumina din inima ta, îngerul va pleca pentru că nici un înger nu va supraviețui prea mult în întuneric și pe ușa lăsată deschisă va pătrunde un demon care pândea de mult oportunitatea unui refugiu întunecat și rece. Și inima ta nu va mai zbura, ci o vei simți rostogolindu-se greoaie ca un bolovan, lovindu-se de ziduri și noroaie spre o prăpastie adâncă.

Un înger nu ne va răni niciodată atunci când ne va cuprinde sufletul în îmbrățișarea sa și va fi acolo pentru noi și nu pentru el, învățându-ne pas cu pas bucuria iubirii. Când se naște o iubire se naște un înger iar când o iubire moare se naște un demon. Nu lăsați demonii să vă alunge îngerii! Fără îngeri cum ar mai putea zbura un suflet spre cer? Păstrați o mică candelă aprinsă în inimă ca să găsească îngerii un loc unde să își odihnească aripile....

Pentru timpul meu...

Pentru timpul meu...

Îmi amintesc că zilele trecute cineva mi-a spus că îi displace atitudinea de resemnare pe care a crezut că o vede în mine. Am negat resemnarea și am pus atitudinea pe baza rațiunii. Nu poți schimba tot ceea ce te deranjează sau îți displace în viață, unele decizii nu îți aparțin deși îți marchează uneori într-un mod mai puțin plăcut existența. Atunci când tu alegi prost, te consolezi cu eșecul asumându-ți matur faptele sau lipsa lor, poți să îți găsești scuze sau justificări care să îndulcească efectul, pentru că din instinctul de conservare suntem subiectivi cu noi înșine. Dar când te supui deciziilor altora - care nici măcar nu te cunosc și nu te privesc la modul individual ci doar procentual dintr-o masă voluminoasă - nu îți rămâne decât să te gândești mai puțin la efectul acestor decizii pentru viitor și să treci clipa prezentă fără ostentație sau amplificând emoțional sentimentul nedreptății, ci cu speranța că mâine va fi mai bine decât azi iar azi aleg să trăiesc pentru mine!

Resemnarea nu este în fapt o slăbiciune, ea devine mai mult o compensație pentru suflet atunci când mintea nu reușește să găsească cele mai bune rezolvări. Este  o evaluare mult mai profundă a propriilor posibilități care te ajută să te redefinești și să te repoziționezi cât mai aproape de adevărul tău.

Sunt o luptătoare - mereu am fost - dar prefer să îmi aleg singură bătăliile și adversarii... îmi place să cred că încă pot alege ceea ce vreau să privesc în oglindă și aleg să nu îmi tulbur ochii privind prea mult la întunecimea din mintea și inima oamenilor. Nu am timp de irosit pe ambiții, căci timpul meu este cât mine, mă însoțește, mă ajută să îi înțeleg propria existență, să îi ascult mersul cadențat... tic-tac..., citim împreună aplecați asupra cărții numită ”Destinul meu”, chicotim poate la câte un moment amuzant, mă iubește  și azi la fel de mult ca acum 20...30...40 de ani... Oricât de iubitor este, nu poate să se oprească din mers, nu îmi poate reformula clipele trecute pe care aș dori să le schimb și nu va alerga niciodată înaintea mea ca să mă aștepte în viitor. Suntem sortiți - eu și timpul - să ne croim drumul spre înainte pășind pe secunde într-un ritm sincron. Așa că nu îmi irosesc bucuria pe care mi-o oferă timpul meu pe lucrurile mărunte care irosesc inimile celor care aleg ca propriul lor timp să îl închidă în ziduri de piatră rece!

Te aștept în ochii mei...

Te aștept în ochii mei...

Ca să cucerești o femeie nu ai nevoie de bagaje, îți trebuie doar o privire senină care să sfredelească curios tunelul care leagă ochii de sufletul ei, pentru că ea, femeia puternică – nu copila răsfățată – are nevoie de comuniunea în spirit și nu de trocuri ieftine de bâlci. Va fi greu și surprinzător traseul, te vei zbate la început să îi surprinzi privirea, apoi te vei strădui să i-o reții preț de câteva secunde, apoi încet- încet te va cuprinde amețeala emoțiilor și ca un drogat vei dori să rămâi tot mai mult ancorat în acea privire, cumva dornic să te prinzi în corzi de sufletul ei.

Iubirea unui bărbat este specială pentru că este directă, sinceră și fără unități de măsură. El nu va putea să îți explice în cuvinte ce iubește la tine, nici nu va avea unitatea greutății, timpului și spațiului ca formule măsurabile cunoscute pe care să le asocieze sentimentelor sale. O femeie puternică nici nu va cere să-i fie explicate sentimentele, nu va întreba ”de ce?” și ”cât?” pentru că deja cunoaște răspunsurile iar atunci când se vor naște aceste întrebări în mintea ei, va știi că este momentul să plece. Cel mai frumos gest pe care îl poate face o femeie pentru bărbatul care o iubește este să îi mulțumească pentru iubirea lui! Cel mai special gest al unui bărbat pentru femeia căreia i-a încredințat inima este să se abandanoneze câteodată profunzimii ochilor ei...

Nu pierdeți timp separat cu analize și probabilități ci învățați să vă bucurați de timpul ”acum ² ”!

Amintire și uitare...

Amintire și uitare...

Ca să uiți trebuie să muncești la fel de mult ca atunci când îți dorești frenetic să îți amintești. Și amintirea și uitarea sunt exerciții de voință, un fel de extemporal la care te supune viața uneori ca să îți testeze cunoștințele acumulate prin experiență. Cu timpul ai crede că ai dobândit o anumită abilitate în gestionarea lor, dar realizezi că fiecare amintire are nevoie de o uitare ca să poți merge mai departe. Nu este ușor să uiți oamenii și categoric nu este greu să îți amintești clipele frumoase! Cu cât sunt mai multe momentele de amintit cu atât este mai greu să le uiți. Ca să lași în urmă amintiri trebuie să te străduiești, trebuie să investești nu valori materiale ci aurul din inimă sau să ai curajul să îi lași pe ceilalți să îl descopere. Ca să își amintească alții de tine trebuie să te fi iubit măcar puțin, pentru că este singurul sentiment care ne ține aproape unii de alții. Amintirile sunt doar o întoarcere în timp a acelei stări de bine pe care ți-o dă armonia emoțiilor calde. Uitarea este scutul de protecție pe care l-a inventat rațiunea pentru inimă, pentru ca aceasta să nu se otrăvească cu pelin și să poată contribui mai departe la construirea altor amintiri.

Noi oamenii suntem plini de contradicții care ne tulbură existența iar uneori ne scot la suprafață calități sau defecte pe care nici măcar nu le conștientizăm. Ne cunoaștem pe noi înșine numai prin alții, învățăm despre cine suntem după ce acceptăm ceea ce simțim.

Dacă cei care sunt în amintirile tale te au și pe tine în amintirile lor măcar pentru o secundă și acea secundă se materializează printr-un zâmbet, ai îmbogățit timpul cu o bucățică din sufletul tău iar uitarea chiar dacă ar vrea să se plimbe prin mintea ta, va fi așa cum sunt urmele pașilor pe nisip... trăiesc până la primul val....

Mă bucur de viață când mă străduiesc să îmi amintesc și lupt mai puțin ca să uit...