La drum spre mine...
Sunt zile pe care avem sentimentul că le trăim parcă
mai mult pentru alții și mai puțin pentru noi, preocupați de binele celorlalți
nu într-un mod calculat ci profund empatic și onest. Apoi vin zile în care
simți că trebuie să îți oferi ție toată atenția, să faci un popas în care să
cugeți mai limpede și mai profund la propriile tale nevoi, poate să faci
curățenie în geamantanul de sentimente, emoții și gânduri pe care îl târâi după
tine prin viață și care din când în când, din prea plin sau poate din
nechibzuința ”agoniselii”, devine o povară.
Mă gândeam cât de docile și cât de
fidele ne sunt picioarele în toate peregrinările noastre și cât de puțină
importanță și atenție le acordăm. Sunt acel segment al corpului nostru care
poartă stigmatul rușinii. De ce?
Pentru
că ele ridică colbul pământului, pentru că se târâie uneori a neputință sau
poate pentru că sunt cea mai îndepărtată parte a corpului de creier? Cine poate
spune despre un alt om că mintea lui îi
este mai folositoare decât îi sunt picioarele?
Ele
sunt cele care ne poartă pe drumurile vieții, ele ne conduc spre alți oameni sau
uneori departe de ei...
Iubesc libertatea timpului personal pe care o
experimentez în natură, unde îmi las picioarele călăuze și îmi pun creierul pe
pauză. Mai puține gânduri și mai multă bucurie! Natura îmi oferă această
bucurie, acea stare specială în care stai și privești un punct la orizont fără
să te gândești la nimic, momentul în care se așterne liniștea în minte și se
odihnește și sufletul. Natura are puterea magică să ne ”repare” în locurile în
care am fost stricați de alți oameni, pentru că singurul care poate crea și
distruge de-o potrivă este doar omul!
Mi-am făcut ”temele” așa cum fac de obicei când mă
lovește câte o inspirată idee de aventură, temeinic și riguros, pregătită în
mici amănunte de la bagaj, drum, distanță, cazare și bineînțeles cu prognoza
meteo studiată din minim trei surse diferite. Îmi place aventura pentru că am o
dorință nebună de puțină adrenalină recunosc, dar pentru a beneficia de toate
atuurile ei prefer să evit la minim micile discrepanțe sau nejunsuri care pot
să apară în calea țelului stabilit. Și dacă tot am convenit că am un creier de
care mă ocup mai mult decât de picioarele din dotare, am zis că până la vacanța
lui să îi mai dau ceva de lucru!
Cea mai grea alegere a fost: unde?
Restul, pe urmă, se așează ca un puzzle piesă cu piesă. Am studiat și am ales:
”Cascada Cailor” din Parcul Național Munții
Rodnei, Borșa, o zonă a Maramureșului care te copleșește cu frumusețea
ei și te amețește cu aerul curat al înățimilor.
Așa că... la drum!
Ne-am
cazat la un hotel din Complexul turistic Borșa, elegant, curat și un plus pe
care nu l-am neglijat deloc când l-am ales din multitudinea de oferte –
pescărie proprie – așa că pentru acomodare am păpat un păstrăv proaspăt pescuit
și gătit ardelenește. Am pornit apoi în explorarea împrejurimilor, dar nu am
ajuns prea departe, a început ploaia de început de vară dar cu suflu de munte,
cu picături repezi și mari care scoteau un sunet cert triumfător când se loveau
de ochelarii de soare pe care i-am transformat în cordeluță de prins părul. Așa
că... repejor spre hotel...
Recepționera,
o borșeancă autentică, când m-a văzut a zâmbit... trecuseră doar vreo 40 de
minute de când eu eram cea care îi spuneam că vine ploaia în jur de ora 17.00
și ea privind cerul parțial înnorat mi-a spus că nu crede să plouă curând. Ei,
asta înseamnă să fi informat!
”
Și mâine?”, a întrebat ea referindu-se desigur la planurile pe care le aveam pentru
a doua zi de a lua telescaunul și a ajunge până la ”Cascada Cailor”.
”Mâine
ne trezim cu soare, beau o cafea un mic dejun rapid și la drum! Plouă doar de
la ora 13.00!”
A
zâmbit privind pe fereastră cum plouă torențial, așa ca și cum ar fi arătat
multă indulgență pentru previziunile mele meteo, dar în sinea ei mă vedea deja
mâncând toți păstrăvii din bazine până să se limpezească cerul.
Dimineață
m-am trezit optimistă și am ieșit pe balcon: Evrika! Cerul senin, un răsărit de
soare spectaculos, câțiva nori rătăciți care își căutau partenerii de joacă.
Până să îi găsească eu aveam să mă țin de program. Am pregătit tot arsenalul de
la bocanci, sticlă de apă aparat foto cu baterie încărcată până la bețele noi
de trekking. Nu sunt explorator cu antecedente, dar știu cam cum ar trebui să
fiu dotată dacă voi lua în considerare pe viitor posibilitatea de a mă apuca de
drumeții montane. Până acum creierul și-a dovedit calitățile... urmează să le
dau și picioarelor dreptul la replică!
Am
coborât la micul dejun, destul de matinal pentru orarul hotelului, dar eu aveam
un orar de respectat și nu eram dispusă să mă abat prea mult de la el.
Recepționera a zâmbit: ” Ați avut dreptate! Uitați, e soare!”, iar eu i-am zâmbit
și mai frumos convinsă că i-am făcut o demonstrație despre calitatea
informațiilor din mediul virtual.
După micul dejun am ajuns la telescaun, unde mai aveam
de așteptat câțiva drumeți că să putem urca. Am privit traseul și m-am
liniștit: drum lung dar pantă lină, 24 de stâlpi și cam 17 minute durata de
urcare. Am să rezist! Am ținut stâns în brațe rucsacul amortizând astfel tracul
drumului cu telescaunul. La destinație mi-am pregătit bățul, am setat aparatul
foto și l-am agățat la gât și am luat-o încet pe drumul spre cascadă pe care
forestierii l-au amenajat exemplar: pe traseul de aproape un kilometru am găsit
băncuțe de lemn rotund, coșuri pentru resturi menajere, un izvor de apă, toate
cu grijă amplasate strategic pentru pantofarii de oraș care se încumetă să
ajungă pe munte. Așa i-am numit pe turiștii ( defapt turistele) întâlnite pe
drum, încălțate cu sandale sau balerini, cu gentuța de piele pe umăr de parcă
erau în căutare de reduceri la mall și nu la 1300 m altitudine. Asta da
diversitate!
Traseul nu foarte greu, mai mult în
coborâre ( aveam să îmi schimb categoric opinia la întoarcere) ne-a purtat
printr-o pădure de brazi seculari. Înainte să zărești cascada, ea te salută cu
sunetul de apă care cade de la o înălțime de 90 m; apoi o zărești din depărtare
în toată splendoarea ei, un suvoi de apă strălucind a argint în lumina soarelui.
Legenda spune că pe Muntele
Piatra Rea localnicii îți țineau hergheliile de cai datorită păşunilor bogate. Uneori ursul încerca să
îşi găsească o pradă uşoară din zecile sau chiar sutele de cai de pe munte. Într-o
noapte cu o furtună năpraznică, ursul a încolțit herghelia de cai la marginea
unei prăpastii. Speriaţi de fulgere şi de atacul neaşteptat al ursului, caii au
luat-o la goana, direct spre prăpastie. De atunci localnicii au numit locul ”Cascada Cailor”. Dar nu numai
cascada a primit acest nume. Muntele se numeşte Muntele Cailor, circul glaciar a fost denumit Podul Cailor iar pârăul care se
prăvăleşte jos pe abrupturi se numeşte Izvorul Cailor.
Am încercat să iau cu mine
cât mai mult din vraja locului, din spiritul liber al apei, din poveste și din puterea
naturii care îți pansează sufletul. Aveam încă un obiectiv – Lacul Stiol – un drum
de vreo 2 ore dus întors pe care însă l-am reprogramat. Se apropia miezul zilei
și norii deja au ascuns privirilor noastre soarele drăguț care ne zâmbea
dimineață. Am estimat timpul și viteza norilor, vântul care deja se întețise și
am decis să ne lăsăm un motiv de reîntoarcere. Așa că am coborât cu telescaunul
bucurându-mă de perspectiva pe care ți-o oferă înălțimea.
Nu am salutat muntele de
rămas bun, pentru că nu am considerat asta o despărțire, doar ce ne-am
împrietenit și ne-am privit prima dată ochi în ochi și mai avem povești de
împărtășit!
Când vrei o schimbare, nu te pripi, poate nu e nimic de
schimbat la tine, doar trebuie să repoziționezi lucrurile importante și
benefice de care ai nevoie! Așa că... la drum...