Drumul printre nori

Am așteptat mult timp această ieșire din rutina cotidiană pe care o numim cu toții vacanță sau concediu și pentru că trebuie să asculți uneori de chemarea sufletului, am decis că a sosit clipa să mă reîntâlnesc cu marea.

Dacă în anii trecuți am ales să străbatem drumul pe Valea Prahovei, anul acesta aveam nevoie de ceva nou și de ce să nu recunosc - spectaculos - care să aducă un pic de efervescență temperamentului meu de șofer îndrăzneț. Am căutat opiniile altor călători aventurieri și am ales – Transfăgărășanul, cu un popas de o noapte la Hotelul Posada-Vidraru situat la capătul Lacului Vidraru.

Am început traseul de la Cârțișoara cu o urcare lină și un trafic care nu dădea semne să fie prea aglomerat, cu toate informațiile contradictorii dar actualizate, primite telefonic de la mama, care ne urmărea traseul mai ceva ca un radar de poliție... dar așa sunt mamele...

După primii km însă aveam să îmi pun pentru prima dată întrebarea: ”Oare am făcut alegerea bună?”, la care am cugetat următorii 45 de km și am răspuns cu întârziere la altitudinea de 2042m, în vîrful muntelui, unde aerul e mai rarefiat și ți se limpezesc automat gândurile.

Prima oprire forțată la Cascada Bâlea - un cârd de mașini parcate haotic, unele pe marginea drumului destul de îngustă, altele direct pe carosabil blocând astfel banda unică de urcare – ca să asistăm la agitația celor opriți pentru un selfie. Aproape se împingeu unii pe alții ca să prindă o cât mai bună vedere de fundal, un adevărat miting – pictorial pentru iubitorii de virtual. A fost momentul de debut al celui mai interesant traseu automobilistic la care am participat vreodată și nu pentru că Transfăgărășanul este desemnat cel mai spectaculos traseu datorită curbelor strânse și drumului care urcă în pantă de 45 de grade, ci datorită celor pasionați de arta fotografică dar nu la fel de pasionați de bunul simț.

Am reușit după o curbă să depășesc două mașini care au uitat noțiunea demarajului și le nechezau ”caii” mulți de stress și osteneală. Apoi m-am oprit – în curbă și pantă cu frâna de mână trasă și ochii la mașina din față și la șirul de mașini care tapetau șoseaua până unde ajungea privirea - știind că urma cel puțin o oră dacă nu chiar mai mult, de dans ” bară la bară”. Și toate acestea pentru un selfie de această dată a celor care au ajuns în vârf la Cabana Bâlea și pe care între timp îi robise probabil și foamea. Și cum să îți faci poze cu stomacul gol când soarele era încă pe cer și ”tu” erai în graficul de timp stabilit. Ceilalți? Ah, ceilalți niște fraieri! Ce pot face decât să aștepte să îmi termin ”eu” programul și să îmi mut mașina din drum ca să poată trece și alții!? Mentalitatea unor reprezentanți din popor știrbi la educație și fracturați la empatie...

Așa că noi, restul – fraierii – am continuat urcarea lent, metru cu metru, bucurându-ne de peisaj cu sufletul și ochii și nu cu telefonul mobil. În ultima curbă înainte de a ajunge în vârf, cerul s-a descătușat într-un șuvoi de apă rece și multă gheață încât aproape că pierdusem priveliștea portbagajului mașinii din față, pe care îl cunoșteam deja în cele mai mici detalii de la cât l-am fixat cu ochii în ultima oră de traseu.

Am ajuns în vârf, ne-am strecurat printre cașcavalurile afumate scoase pe tarabe de vânzătorii locali și printre mașinile parcate la întâmplare și am început coborârea ceva mai relaxat, păcat însă că drumul este deteriorat, plin de gropi și petice.

Am fost cu adevărat dezamăgită, nu de traficul care ne-a țintuit ci de calitatea unui drum care până la urmă ar trebui să fie o emblemă națională. Suntem atât de puțin recunoscători între noi oamenii, dar parcă și mai nerecunoascători cu ceea ce am primit în dar de la natură sau de la cei care au fost la timpul lor adevărați vizionari și pionieri. Avem toată bogăția pământului la picioare și alegem să o jucăm la ”cazino” din amuzament și multă neștiință.

Transfăgărășanul este cel mai fascinant drum printre munți și nori! Este îndrăgit, dar nu și respectat!