Omul între limită și destin

     M-am întrebat de multe ori care sunt limitele pe care le poate atinge un om într-o viață!? De unde găsește puterea de acceptare, asumare și mai ales cum reușește să iasă învingător din războaiele existențiale pe care nu întotdeauna le provoacă el însuși, dar poate este obligat de alții sau altceva să accepte înrolarea?
    Când un om suferă, îi sângerază rănile inimii sau varsă lacrimi din suflet, ne întristează și ne stimulează latura compasivă. Poate este doar o formă prin care ne reamintim de noi înșine, de propriile noastre tristeți pe care le readucem la suprafață și ne facem curaj pentru a le privi și înțelege mai bine printr-un simplu exercițiu de comparație.
    Nu am fost creați ca să trăim singuri! Fiecare om a fost creat pentru că în lume este un alt om sau alți oameni care au nevoie de el. Fiecare dintre noi suntem azi pentru că ieri sau mâine cineva a avut sau va avea nevoie de umărul nostru pe care să își sprijine fruntea obosită de griji sau sufletul răvășit de tristeți. Acesta este imboldul pe care fiecare om îl primește atunci când crede că nu poate merge mai departe prin viață: siguranța că pe lângă propriul înger care îl veghează, sunt alți îngeri-oameni care îi vor auzi strigătul de ajutor. Când oamenii se iubesc, iubirea lor este cea mai puternică fortăreață pe care o construiesc, zidind temeinic cărămizi arse din propriile suflete, tencuită cu răbdare și pricepere. Ea îi va păzi în viață de ură, teamă și singurătate. La adăpostul ei, cel suferind va fi protejat, va fi vindecat și va înțelege că nimic în această viață nu ne-ar fi fost dat, dacă nu am fi fost pregătiți și instruiți să îi facem față!
    Nu sunt obstacole de netrecut, nu sunt lupte pierdute definitiv, nu sunt limite pentru cei care au curajul să construiască! Așa este omul... constructorul propriului destin....