Pentru timpul meu...

Pentru timpul meu...

Îmi amintesc că zilele trecute cineva mi-a spus că îi displace atitudinea de resemnare pe care a crezut că o vede în mine. Am negat resemnarea și am pus atitudinea pe baza rațiunii. Nu poți schimba tot ceea ce te deranjează sau îți displace în viață, unele decizii nu îți aparțin deși îți marchează uneori într-un mod mai puțin plăcut existența. Atunci când tu alegi prost, te consolezi cu eșecul asumându-ți matur faptele sau lipsa lor, poți să îți găsești scuze sau justificări care să îndulcească efectul, pentru că din instinctul de conservare suntem subiectivi cu noi înșine. Dar când te supui deciziilor altora - care nici măcar nu te cunosc și nu te privesc la modul individual ci doar procentual dintr-o masă voluminoasă - nu îți rămâne decât să te gândești mai puțin la efectul acestor decizii pentru viitor și să treci clipa prezentă fără ostentație sau amplificând emoțional sentimentul nedreptății, ci cu speranța că mâine va fi mai bine decât azi iar azi aleg să trăiesc pentru mine!

Resemnarea nu este în fapt o slăbiciune, ea devine mai mult o compensație pentru suflet atunci când mintea nu reușește să găsească cele mai bune rezolvări. Este  o evaluare mult mai profundă a propriilor posibilități care te ajută să te redefinești și să te repoziționezi cât mai aproape de adevărul tău.

Sunt o luptătoare - mereu am fost - dar prefer să îmi aleg singură bătăliile și adversarii... îmi place să cred că încă pot alege ceea ce vreau să privesc în oglindă și aleg să nu îmi tulbur ochii privind prea mult la întunecimea din mintea și inima oamenilor. Nu am timp de irosit pe ambiții, căci timpul meu este cât mine, mă însoțește, mă ajută să îi înțeleg propria existență, să îi ascult mersul cadențat... tic-tac..., citim împreună aplecați asupra cărții numită ”Destinul meu”, chicotim poate la câte un moment amuzant, mă iubește  și azi la fel de mult ca acum 20...30...40 de ani... Oricât de iubitor este, nu poate să se oprească din mers, nu îmi poate reformula clipele trecute pe care aș dori să le schimb și nu va alerga niciodată înaintea mea ca să mă aștepte în viitor. Suntem sortiți - eu și timpul - să ne croim drumul spre înainte pășind pe secunde într-un ritm sincron. Așa că nu îmi irosesc bucuria pe care mi-o oferă timpul meu pe lucrurile mărunte care irosesc inimile celor care aleg ca propriul lor timp să îl închidă în ziduri de piatră rece!