Amintire și uitare...
Ca să uiți trebuie să muncești la fel de mult ca
atunci când îți dorești frenetic să îți amintești. Și amintirea și uitarea sunt
exerciții de voință, un fel de extemporal la care te supune viața uneori ca să
îți testeze cunoștințele acumulate prin experiență. Cu timpul ai crede că ai
dobândit o anumită abilitate în gestionarea lor, dar realizezi că fiecare
amintire are nevoie de o uitare ca să poți merge mai departe. Nu este ușor să
uiți oamenii și categoric nu este greu să îți amintești clipele frumoase! Cu
cât sunt mai multe momentele de amintit cu atât este mai greu să le uiți. Ca să
lași în urmă amintiri trebuie să te străduiești, trebuie să investești nu
valori materiale ci aurul din inimă sau să ai curajul să îi lași pe ceilalți să
îl descopere. Ca să își amintească alții de tine trebuie să te fi iubit măcar
puțin, pentru că este singurul sentiment care ne ține aproape unii de alții.
Amintirile sunt doar o întoarcere în timp a acelei stări de bine pe care ți-o
dă armonia emoțiilor calde. Uitarea este scutul de protecție pe care l-a
inventat rațiunea pentru inimă, pentru ca aceasta să nu se otrăvească cu pelin
și să poată contribui mai departe la construirea altor amintiri.
Noi oamenii suntem plini de contradicții care ne
tulbură existența iar uneori ne scot la suprafață calități sau defecte pe care
nici măcar nu le conștientizăm. Ne cunoaștem pe noi înșine numai prin alții,
învățăm despre cine suntem după ce acceptăm ceea ce simțim.
Dacă cei care sunt în amintirile tale te au și pe tine
în amintirile lor măcar pentru o secundă și acea secundă se materializează
printr-un zâmbet, ai îmbogățit timpul cu o bucățică din sufletul tău iar uitarea
chiar dacă ar vrea să se plimbe prin mintea ta, va fi așa cum sunt urmele
pașilor pe nisip... trăiesc până la primul val....
Mă bucur de viață când mă străduiesc să îmi amintesc
și lupt mai puțin ca să uit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu