Mulțumesc pentru că nu îmi mulțumești...

Mulțumesc pentru că nu îmi mulțumești...

Azi am regretat că nu am luat cu mine aparatul foto ca să surprind doi melci de grădină ce își încărcau cu energie solară cochiliile dungate, suspendați pe două frunze de iriși. Privindu-i, mi-am amintit de zilele ploioase ale primăverilor trecute când îi culegeam de pe alee și îi mutam în grădină, salvându-i de picioarele grăbite și ochii care nu aveau timp să îi remarce. Atunci am primit un alt titlul onorific... ”salvatoarea melcilor”... Mi-a plăcut!

Mi-a plăcut pentru că ei nu au putut să îmi mulțumească pentru asta. Poate părea ciudat să nu îți placă dovezile de recunoștință pe care le primești ca răspuns la câte un gest generos. Ei bine, mie nu-mi plac! Dacă îmi mulțumești pentru ceea ce ofer, atunci înseamnă că gestul meu are nevoie de o răsplată iar omenia - săculețul personal cu bunătate – este o marfă de schimb pentru hrănirea orgoliului personal. Desigur, regula se aplică cu prioritate celor care poposesc pentru mai mult timp în inima mea și pot face excepție de la ea trecătorii. Când întind o mână vreau să fie primită cu o strângere încrezătoare și un zâmbet, ca un schimb de energie pozitivă și nu cu pupături false. Falsitatea uneori poartă haină de sărbătoare – diplomația – dar este tot un neadevăr, așa încât prefer un adevăr dureros decât o minciună frumoasă! Viața este prea scurtă și fără ” rewind button” ca o irosesc cu clipe - miciuni, oameni – clovni! Melcii m-au înțeles! Nu mă obosesc cu mulțumiri false! J))

Povestea celor trei puncte ”...”

Fiecare om are povestea lui chiar dacă nu toate poveștile au un tipar de fericire pe care autorul construiește acțiunea. Ai crede că reușești să cunoști un om atunci când citești zilnic câte un mic fragment din cartea lui, dar nu este așa! Cunoști doar o mică măsură din ceea ce este el cu adevărat, pentru că dacă am fi preocupați să citim doar din filele altora cine ar mai scrie propria noastră poveste? Un om nu vei reuși niciodată să îl cunoști citindu-i doar povestea. Cuvintele, oricât de explicite și de alese ar fi, au un mare neajuns - sunt prea puține - așa că toate poveștile au în ele o doză de vid în care se ascund emoții și gânduri sub forma punctelor de suspensie (...). Ele nu sunt sfârșit ci doar nehotărâre, nu încheie fraza ci doar îi lasă timp sufletului să se decidă.

Când citești povestea unui om și remarci aceste semne de punctuație frecvent intercalate în descriere, nu te pripi să îi judeci nesiguranța ci mai degrabă oprește-te o clipă să asculți tăcerea celor trei puncte [...] ele sunt povestea din poveste! Sunt tot ceea ce omul nu va reuși niciodată să pătrundă cu înțelepciunea minții pentru că cele trei puncte sunt dincolo timp, ele sunt puntea care leagă amintirea de prezent ca să o modeleze pentru visul de mâine.

Nu judecați pe nimeni prea aspru pentru omisiunile din textul propriei cărți, omisiunile sunt defapt mesaje criptate pentru cititorii mai puțin experimentați! Când primești cheia de decriptare ai fost primit cu totul în poveste și din cititor pasionat ai fost ales personaj de poveste. Este interesant și provocator să îți creezi propria operă, dar mai fascinant este să fi ales personaj în povestea altora!

Încrederea...

Încrederea...

Încrederea este un cec în alb pe care îl semnăm oamenilor care doresc să facă un credit la banca noastră de sentimente și astfel fiecare dintre noi devine bancherul celui mai valoros tezaur – inima proprie. Unii cu spirit anteprenorial, sunt mai prudenți: calculează la sânge dobânzile, fac simulări încercând să aprecieze pierderile și să limiteze efectele, pregătesc toată documentația pe care ar trebui să o citești și apoi să o semnezi ca o confirmare în fapt a tuturor beneficiilor ulterioare pe care ai putea să le obții de la inima lor. Însă prea multă birocrație nu face decât să te ajute să renunți, pentru că nimeni nu are nevoie de sentimente ”ambalate”! Alții, optimiști și cu o doză generoasă de infantilitate – calități și nu defecte – oferă direct fără acte și asigurări suplimentare codul de acces al seifului tuturor celor care vor un împrumut fără dobândă și fără termen de rambursare.

Așa se nasc călăii și victimele încrederii! Unii o ucid din prea multe calcule, alții o pierd epuizată de prea multă dărnicie!

O aventură numită...soartă

O aventură numită...soartă

Soarta omului este ca și o călătorie cu telescaunul: indiferent de numărul celor care așteaptă să sară în scaun,  nimeni nu  poate urca decât pe locul lui! Fiecare loc are asigurată maneta de siguranță, prin urmare nu e posibil să renunți pe parcurs. Destinul este exact la fel! Nu te poți gândi pe drum să renunți, așa că nu îți rămâne decât să îți înfrânezi temerile, să strângi pumnii când te cuprinde teama, poate chiar să închizi ochii refuzând realitatea, dar soarta merge mai departe la fel ca si telescaunul... încet, ușor legănată de vânt și greutate, dar sigură.

Urci... în primul minut privești la picioarele tale cum lași pământul sub tine și te simți tras de o mână nevăzută ce te ridică spre cer. Apoi privești înainte curios de ce urmează, puțin panicat de panta abruptă pe care o urci... inima începe să bată mai repede ...oare așa bate inima păsărilor în zbor? Nu! Așa bate inima omului când se gândește la  propriul destin! Când urci te duci la întâlnirea cu soarele care te așteaptă la capătul traseului... când cobori vezi umbra cablului care te susține și umbra locului tău ... soarele îl lași în urmă: e prea devreme pentru el ca să coboare și prea mult pentru tine să îl aștepți! Fiecare până la urmă are drumul lui... destinul lui...

Dimineața...

Sunt dimineți în care chiar dacă mă trezesc doar la prima înghițitură de cafea, simt că sunt speciale! Trag cu ochiul pe fereastră și știu că îmi voi începe ziua jucându-mă cu soarele. Până el își dezmorțește picioarele ca să fie pregătit de întrecere, eu îmi limpezesc ochii ca să nu ratez startul. Apoi începe joaca: eu alerg înaintea lui, el ma ciupește de ceafă cu fiecare pas mare care îl ridică pe cer, apoi ca să mă încurce, îmi desenează în cale umbre ciudate.

Nu mă las păcălită, fiindcă nici o umbră nu are inimă, zâmbet sau gânduri! Umbra mea este doar ceea ce o las eu să fie și nu o pot trimite în lume să mă înlocuiască. Cine ar vrea să privească o formă fără culoare, cine ar asculta la nesfârșit tăcerea ei, cine ar vrea să țină în brațe...nimicul? Așa că o ignor, zâmbesc și mă gândesc cât de perspicace sunt  încât să nu mă las ademenită de iluzia propriului Eu. A fost doar un test prin care soarele a dorit să se asigure că are un partener de joacă potrivit! Ei, soare, ești doar un substantiv masculin, am uitat să te previn cât de complicat poate deveni jocul cu genul....feminin! J

Așa că mă ascund ca să continui joaca amuzantă și îl urmăresc pe după pomi; el își scutură strălucirea aurie peste petalele de cireș care cad legănate de vânt, pierzându-se printre firele de iarbă albite de lumină. Ați privit vreodată cum se picură aurul topit în lingouri? Așa picură soarele dimineața peste oameni, păsări, flori și ape... cald, strălucind a bucurie, vesel și jucăuș... Aceasta este o dimineață care o putem transforma dintr-un început de zi într-o viață – dimineață eternă!

Ploaia de primăvară

Ploaia de primăvară

Ploaia de primăvară este specială! Are nevoie de un timp aparte pentru a-și pregăti intrarea, se lasă greu convinsă că este dorită cu adevărat și atunci începe să se comporte ca o femeie cochetă: își flutură buclele prin perdeaua de nori ca să își împrospăteze coafura rebelă, apoi clipește galeș cu genele lungi rimelate cu zori de zi și își îmbujorează obrajii cu lumina reflectată din roșul aprins al lalelelor de prin grădini. Apoi, pregătită, își deschide palmele pe care le umple cu picături de apă, le încălzește puțin cu răsuflarea ei tinerească și le împrăștie dansând peste lume. Picăturile ploii de primăvară nu sunt ca alte picături de apă! Ele sunt mici, uneori abia le zărește ochiul, năzdrăvane sau uneori timide, pentru că nu au încă experiența și agilitatea ploii de vară. Se lipesc de geam așteptând să te apropii ca să le admiri sau măcar să le lauzi prezența revigorantă. Și dacă omul nu dorește să și-o facă prietenă, nu se supără, știe că o așteaptă natura cu brațele deschise! O iubesc ca pe o bună prietenă: iarba măruntă, copacii înmuguriți, mierlele însetate și semințele din pământ.

Când nu înțelegi ploaia, nu înțelegi viața! Ploaia de primăvară este speranța pe care cerul ți-o oferă cu generozitate, este un fel de ”certificat de garanție” pentru viața în sine! Nu uitați să completați la timp și corect ”extragaranția”, ca să vă asigurați pentru un timp cât mai lung... viața...
Chiar dacă nu o să iubiți mereu ploaia, ea nu va abandona misiunea ce i-a fost încredințată!  

Flori și anotimpuri

 Flori și anotimpuri

Fiecare anotimp își are propriile flori. Ele sunt un fel de ”act de identitate” la care cea mai relevanta secvență numerică este reprezentată de  luna lor de naștere.

Iarna - cu flori de gheață; nu au parfum dar au simetrie matematică și estetică. Înfloresc în apropierea noastră pe ferestre,  ca nu cumva să le ratăm prezența și să trecem nepăsători pe lângă frumusețea lor rece. Dacă totuși le pierdem momentul înfloririi, ne așteaptă altele atârnate de acele de brad, sclipind magic în razele soarelui. Cred că sunt singurele flori de care ne despărțim fără prea multe regrete.

Primăvara – cu flori fragile, care răsar timide. Întâi ghioceii, mesageri ai soarelui, vrednici negociatori sunt cei care domolesc supărarea iernii ce se pregătește să plece și o prezintă discret pe marea doamnă a naturii. Lalele, cu palmele roșii  se deschiz în zori ca să adune rouă; freziile ce ne parfumează sufletul cu o aromă pudrată de amintiri și iarba care răsare și ne inspiră cu senzația de proaspăt și nou... Primăvara e o nebunie de culoare, miros și cântec!

Vara – florile ei sunt robuste și viu colorate, asta ca să ne dovedească că nu este cu nimic mai prejos față  sora ei mai mică – primăvara. Unele dintre ele - crinii și tuberozele - au în completarea regalității lor un parfum pătrunzător, dulce și ademenitor. Altele – gladiolele și begoniile – ne învață lecția culorilor. Vara este astfel o petrecere aristocrată, plină de eleganță, culoare și parfum misterios.

Toamna – se străduiește să ne capteze atenția, să ne farmece nu doar cu bogăția ei dar mai ales prin culoare și miresme: crizantemele ne liniștesc diminețile și trandafirii ne pregătesc visele pentru noapte. Florile toamnei sunt luptătoare; ele trebuie să reușească să  iasă în evidență  printre atâtea roade bogate care te ademenesc în livezi și grădini. Apoi trebuie să susțină ultimul recital de culoare și parfum înainte de venirea iernii, ca să ne inspire și să ne fie amintire. Ea are obligația morală să nu ne abandoneze pustiului iernii fără rezervele potrivite de poezie. Și ca la orice mare prezentare de modă, ultima care defilează este cea mai reușită creație a designerului!

Nu toate grădinile sunt pline de flori, dar fiecare grădinar are șansa de a face în sufletul său un colțișor de rai.

”Gradina” este cea mai mare putere a mea!

Inamicii din minte...

Inamicii din minte...

Oamenii pot să te judece pentru ceea ce ești sau nu ești la un moment dat; pot să îți urmărească reacțiile, să îți interpreteze gesturile și chiar să îți analizeze gramatical, contextual și literar cuvintele. Cei mai ”pretențioși” te pot diseca cu o precizie și o stăpânire de sine care poate umili profesional până și un legist, dar nu vor reuși niciodată să îți cunoască ”molecular” gândurile. Acești oameni vor obosi la un moment dat și vor înțelege că au eșuat în ampla lor ”cercetare” și nu îți rămâne decât să speri că viața va fi atât de amabilă cu tine încât să nu ți-i scoată prea des în cale. Doar că viața este cel mai bun educator, ea își păstrează nealterată memoria, ba chiar o conservă în file de timp arhivate strategic și pedagogic. La timpul potrivit va executa corecțiile necesare pentru restabilirea acelui echilibru numit ”bun simț”, pentru că toate lecțiile au importanța lor dar niciuna nu poate suplini în întregime valoarea ”celor șapte ani de acasă”!

Lecția aceasta însă nu e doar una de umilință pentru ei, ci este mai degrabă una de iubire și iertare din partea ta! Nu există nici o garanție că ei se vor schimba, dar este cert că generozitatea ta îți va face inima mai sănătoasă!

Iartă-ți inamicii și invață chiar să îi iubești; ei chiar dacă vor ajunge să te iubească, nu te vor ierta niciodată pentru asta!:)))

Mâinile și ochii...

Mâinile și ochii...

Sunt atât de fericită că viața a fost educativă cu mine în privința principiilor, a valorilor și nevoilor reale! Când privesc în jurul meu am o singură temere – să nu uit niciodată cine sunt sau cine am devenit! Cine sunt? Hmm... grea analiză! Aș putea spune că sunt o femeie matură, dar nu mi se potrivește ”rolul”, așa încât am să trec peste această descriere banală și formală. Și pentru că până la urmă omul în sine este o entitate, am să mă ”tratez” în consecință și îmi voi desena portretul personalității vorbind despre ceva ce este parte din mine și nu prea, ce este al meu dar ofer și altora, despre concret și abstract – e vorba despre mâinile și ochii mei!

Mâinile mele, dacă ar fi să le descriu, sunt precum sistemul „picture in picture” – mereu preocupate, uneori în contradicție de timp sau gest, frecvent agitate , neobosite, derulând ”programe - concept” sau elaborând ”sisteme de operare” ( descrierea este pentru cititorii bărbați, ca să le facilitez expresia grafică și percepția algoritmică J). Pentru toți ceilați, defapt – celelalte – am o descriere puțin mai lirică: mâinile sunt prelungirile sufletului meu, care înlănțuit cu inima, are nevoie de un artificiu ca să reușească uneori să povestească lumii despre câte ”simte” și ”gândește”.

Nu stâng în mâini pietre fiindcă am înțeles că nu îmi voi acoperi singură mormântul cu ele, așa că aleg să țin în palme flori și inimi ca să îmi veselesc sufletul. Mâna unei femei este singura căreia Dumnezeu ar putea să îi încredințeze spre păstrare petale de trandafir, fără ca ele să se ofilească, pentru că lacrimile femeii sunt izvor de viață.

Cu mâinile gândesc și simt, râd și plâng, visez și îmi modelez realitatea.

Și ochii? Ei bine, ochii sunt ferestrele spre universul din mine, ei sunt expresia anotimpurilor care îmi colindă prin suflet: acum sunt senini ca mai apoi se transformă în furtună; sunt ploi și curcubeu dar sunt și grindină; sunt dimineți cu rouă sau nopți cu lună plină.

Nu-i așa ce simplu este să cunoști un om? Îl  prinzi doar de  mână și  îl privești în ochi! J

Lecție

Lecție

Sunt momente în viața care vin nechemate, unele aduc bucurie altele poate lacrimi, uneori evenimentele își lasă adânc amprenta pe suflet ca o arsură care ai sentimentul că niciodată nu se va vindeca complet. Peste unele treci ca și cum ai păși pe ape, cu seninătate și încredere deplină, altele ți se agață de creier lovind ca un clopot cu fiecare amintire, producând acea durere ”în spirit” și ”materie” concomitent și dur. Și nu ar avea această putere nici binele, nici răul, dacă nu ar veni de la oameni și prin oameni. Unii au iubire în plus și au de unde dărui, alții au depozitul de iubire golit de alți oameni, ar vrea să îl reumple, dar nu prea știu cum să ceară. Echilibrul nu vine din risipire sau din nevoie, ci doar din ceea ce alege fiecare să reprezinte pentru lumea căreia i-a fost încredințat. Nu am sfaturi pentru cei care au și pot dărui, ei sunt deja sub protecția Fortunei! Celor săraci în iubire, doresc să le amintesc că nu pot primi de la alții ceea ce ei nu mai pot oferi, de teamă că vor risipi ultima resursă personală de iubire. Înmulțește în inima ta iubirea puțină care o mai ai! Și dacă nu știi cum, am să te ajut eu:

Nu pleca ochii când treci pe lângă oameni, ei nu vor vedea lumina din ei!

Nu cere niciodată ceea ce tu nu poți oferi!

Nu te judeca prea aspru! Și Dumnezeu ne iartă, cum să nu o facă semenii noștri!?

Nu visa la lumi de departe fără să privești întâi la iarba care crește sub picioarele tale!

Nu dori să cunoști imposibilul, nu vei reuși când îl vei întâlni să îi faci față!

Amintește-ți prima lecție de iubire pe care ți-a oferit-o viața! Dacă ai uitat-o, privește o mamă care  își îmbăiază pruncul! Este cea mai frumoasă lecție de iubire, delicatețe, responsabilitate și dăruire pe care un om o poate învăța de la un alt om, sau și-o poate reaminti privindu-și propria mamă!

Atât! Orice ar mai fi de completat, va veni așa cum vine primăvara: lin, delicat și parfumat!

O altă dimineață...

O altă dimineață...

Fiecare dimineață este răgazul pe care viața ți-l oferă cu generozitate și încredere, induioșată de cei care te iubesc atât de mult încât nu pot renunța la tine. Fiecare nouă zi nu vine pentru că tu o dorești ci pentru că alții vor să faci parte din ea.

Și așa, viața ta este doar un răspuns la rugămințile celorlalți, iar existența lor devine rugăciunea ta de mulțumire. Ne dăm viață unii altora, ne oferim zile și nopți, primăveri și toamne, tinerețe sau primele fire albe... Uneori, când vine momentul în care crezi că nu ai mai avea nimic de oferit, că te-au epuizat toți cei care au rupt câte o fărâmă din tine, așteaptă în tăcerea propriilor gânduri... o altă dimineață... Când va veni, vei știi că încă ești iubit! Atunci bucură-te, râde mai mult, cântă chiar dacă nu e cine să te asculte, dansează cu brațele deschise spre soare și tălpile goale ca să simți răcoarea pământului care te hrănește. Eliberează-te de gânduri ca să faci loc sentimentelor. Curăță-ți inima de amar ca să nu se otrăvească iubirea pe care o oferi și limpezește-ți mâinile cu lacrimi de bucurie ca să fie mângâiere pentru diminețile celorlați.

Unește dimineața ta cu diminețile tuturor, pentru că soarele nu poate supraviețui sfărâmat în mii de bucățele!

  

Poțiunea magică a vieții

Poțiunea magică a vieții

 

 

Se vorbește mult despre cum poți învăța să devi un om puternic! S-au scris tone de cărți, unii mai talentați au compus chiar muzica care să îți stimuleze frecvența fericirii prin creșterea nivelului de serotonină și dopamină sau a vibrațiilor pozitive neuronale, vânzând iluzia fericirii și înțelepciunii pasive. Poate că aceste căi nu sunt greșite cel puțin din punct de vedere științific, pentru că toate converg spre un singur scop – creșterea dozei de optimism.

Până la urmă omul puternic nu e cel sclipitor de inteligent, nici acela care zburdă țipând de fericire, el este doar omul care nu se lasă înfânt de eșec și privește optimist spre viitor. Acest om știe să accepte înfrângerile pe care uneori viața i le scoate în cale, dar nu cu resemnarea neputinței ci cu încrederea că ”mâine” va veni în viața sa cu tot ce are mai bun să îi ofere. Oamenii mai puțin puternici – nu am să îi numesc ”slabi”, deoarece slăbiciunea ar putea fi catalogată în acest context ca un mare neajuns – nu pot depăși dezamăgirile, nu pot să se elibereze de lucruri și oameni, rămân agățați în propriile iluzii și sentimente. Așa se transformă în ”sclavii” altor oameni, fără ca măcar aceștia din urmă să fi știut vreodată că au avut rolul de ”stăpân”. Omul puternic învață de la viață cât de importantă este forța iubirii oneste. El va alege să iubească pentru că îi place să iubească și nu pentru că nu poate trăi fără iubirea celorlalți. Va iubi și va ierta cu aceeași măsură, pentru că știe să aprecieze adevărata bogăție care ne ridică din sclavie și ne face liberi cu adevărat.

Rețeta ”puterii” nu ți-o prescrie nimeni, este lecția ”poțiunii magice” pe care obligatoriu trebuie să o înveți de la viață singur, iar atunci când reușești, vine bucuria pe care ți-o aduce fiecare lucru bine făcut. Viața îți oferă ingredientele... tu poți alege să le combini pe propriul gust, dar nu uita: ” Evită excesul de sare, zahăr și grăsimi!” J)))