Omul între limită și destin

     M-am întrebat de multe ori care sunt limitele pe care le poate atinge un om într-o viață!? De unde găsește puterea de acceptare, asumare și mai ales cum reușește să iasă învingător din războaiele existențiale pe care nu întotdeauna le provoacă el însuși, dar poate este obligat de alții sau altceva să accepte înrolarea?
    Când un om suferă, îi sângerază rănile inimii sau varsă lacrimi din suflet, ne întristează și ne stimulează latura compasivă. Poate este doar o formă prin care ne reamintim de noi înșine, de propriile noastre tristeți pe care le readucem la suprafață și ne facem curaj pentru a le privi și înțelege mai bine printr-un simplu exercițiu de comparație.
    Nu am fost creați ca să trăim singuri! Fiecare om a fost creat pentru că în lume este un alt om sau alți oameni care au nevoie de el. Fiecare dintre noi suntem azi pentru că ieri sau mâine cineva a avut sau va avea nevoie de umărul nostru pe care să își sprijine fruntea obosită de griji sau sufletul răvășit de tristeți. Acesta este imboldul pe care fiecare om îl primește atunci când crede că nu poate merge mai departe prin viață: siguranța că pe lângă propriul înger care îl veghează, sunt alți îngeri-oameni care îi vor auzi strigătul de ajutor. Când oamenii se iubesc, iubirea lor este cea mai puternică fortăreață pe care o construiesc, zidind temeinic cărămizi arse din propriile suflete, tencuită cu răbdare și pricepere. Ea îi va păzi în viață de ură, teamă și singurătate. La adăpostul ei, cel suferind va fi protejat, va fi vindecat și va înțelege că nimic în această viață nu ne-ar fi fost dat, dacă nu am fi fost pregătiți și instruiți să îi facem față!
    Nu sunt obstacole de netrecut, nu sunt lupte pierdute definitiv, nu sunt limite pentru cei care au curajul să construiască! Așa este omul... constructorul propriului destin....

Ce vor femeile?

”Ce cadou ai vrea de ziua ta?”, este întrebarea șablon a tuturor bărbaților pe care o adresează ființei iubite ( de când cu referendumul mă abțin să formulez ”femeia iubită” J), la care răspunsul este invariabil același: ” Nu am nevoie de nimic!”. Toată lumea respiră ușurată chiar dacă mint amândoi: bărbatul arată că nu a uitat, că este prezent și îi pasă, ba chiar are curajul să facă o alegere pentru ea, deși este puțin probabil să nimerească marca de parfum sau gustul la înghețată; ea vrea să îi demonstreze cât de puțină însemnătate au lucrurile în comparație cu torfeul suprem pe care îl deține deja…iubirea lui…

Se mint frumos reciproc și ar putea trece ziua cu acest sentiment de ușurare al lucrului bine făcut…dacă…

Există de fiecare acest ”dacă”, care parcă a fost creat ca să aducă războiul în lume și să alunge pacea. Și ce dulce era liniștea de dinaintea lui! Și cât de puțin a ținut! Acest cuvânt este menit să distrugă orice echilibru doar prin simplul fapt că dezgroapă în mod brutal adevărul și adevărul este că el habar nu are ce să facă pentru ea de ziua ei, oricât a citit pe net liste întregi de cadouri pentru diferite ocazii sau a încercat să spioneze history din Google, poate- poate va găsi o sursă de inspirație…

Ea se teme să înșire lista de dorințe și nevoi care ar speria până și un sultan cu harem și Black Card fără limită de credit… nu că le-ar vrea chiar pe toate, dar are totuși câteva preferințe de top. Doar că ceea ce nu știe bărbatul, este că femeia dacă îl iubește, va renunța fără regrete la sultan pentru un remember al primelor clipe nebune ale începuturilor lor, când fluturii dansau în stomac și nu roiau în jurul capului…

Deci, în concluzie, dacă nu știi ce cadou să îi oferi iubitei de ziua ei, nu intra în panică! Nu alerga la magazine și nu strica depozitul pentru vacanță… te bibilești nițel (ras, tuns, frezat…), îți cumperi o cămașă noua, (Da, ai auzit bine!) de ziua ei investești în tine pentru că ea vrea să primească mai mult decât ceea ce primește zilnic: un nebărbierit în blugi, care se plânge de politică și chițcăie de foame tocmai când ea se pregătea de o relaxantă baie cu spumă. Și așa, înfrumusețat și împrospătat, o iei de mână și o conduci zâmbind pe aleile din parcul în care v-ați plimbat la fel de tandri, doar ceva mai tineri, prima dată…

Atât! Femeia vrea case, mașini, vacanțe și parfumuri în toate zilele cu excepția uneia singure: de ziua ei!

Paradoxul identității

Paradoxul din viața noastră, nu este doar acea noțiune contradictorie, pe care ne străduim să o argumentăm sau pe care o folosim ca mijloc de evadare din anonimatul adevărului universal. Uneori intră nechemat în viețile noastre, strecurat insidios sau chiar agresiv de alți oameni, care transformă absurdul în normalul propriu și îl impun spre utilizare prin forța circumstanțelor lor favorabile.

Mereu am considerat că din mari contradicții se nasc mari idei, că orice dezbatere poate să creeze mediul propice pentru evoluție, dar mi-a scăpat din vedere că o mare parte din viața mea este dirijată prin deciziile altor oameni. Prin urmare, oricât de liberă aș vrea să mă simt, sunt în realitate un ”ceva” ce satisface un orgoliu, un obiect tranzacționabil între puterea deciziei și forța unei funcții aritmetice.

Cea mai grea sarcină este să reziști paradoxului uman, pentru că este o luptă continuă, care impune păstrarea lucidității și principiilor, care te obosește prin studiul neîntrerupt al posibilităților de supraviețuire și care te consumă zi de zi, răpind calitatea vieții și îndepărtându- ne de ceea ce ne face cu adevărat fericiți.

Oamenii care ne obligă să ne trăim viața prin absurdul lor, sunt doar orbiți de propria aroganță, pentru că ei niciodată nu vor înțelege că oricâtă putere lumească ar avea, nu vor putea niciodată să îngenuncheze un suflet sau o minte!

În mintea mea aleg singură gândurile pe care le depozitez și în inima mea vor locui doar cei cărora le deschid eu ușa! Așa, mintea la braț cu inima, va lupta ca să conserve adevărul și va exclude paradoxul, pentru o viață mai bună!   

Nu sunt chei speciale pentru a deschide profunzimea unui om, nu sunt formule magice pentru a le deschide oamenilor din jur ochii asupra a ceea ce ești și cu siguranță nu vom reuși niciodată să îi convingem pe orbi să vadă, dacă nu își doresc ei însuși să cunoască lumina. Dacă trebuie să îți irosești viața pentru a convinge pe alții să te privească, renunță! Nu toți ochii sunt pregătiți să ne vadă, așa cum nu toate inimile sunt născute să ne iubească! 

Hoții de timp

Hoții de timp sunt comorile, gândurile, orgoliile și oamenii...
    Nu vă vindeți timpul pe bani - banii nu cumpără zâmbete și bucurie,
    Nu vă risipiți timpul în gânduri care aduc tristețe și singurătate - transformați- l în fapte de care se bucură și alții,
   Nu vă otrăviți timpul cu așteptări despre alții - hrăniți timpul cu frumos,
   Nu lăsați oamenii să vă răpească timpul cu neiubirea lor - iubiți- vă întâi pe voi!
          Apoi tastați "codul de siguranță " ca să vă protejați timpul: Iubiți- L pe Dumnezeu!

Drumul printre nori

Am așteptat mult timp această ieșire din rutina cotidiană pe care o numim cu toții vacanță sau concediu și pentru că trebuie să asculți uneori de chemarea sufletului, am decis că a sosit clipa să mă reîntâlnesc cu marea.

Dacă în anii trecuți am ales să străbatem drumul pe Valea Prahovei, anul acesta aveam nevoie de ceva nou și de ce să nu recunosc - spectaculos - care să aducă un pic de efervescență temperamentului meu de șofer îndrăzneț. Am căutat opiniile altor călători aventurieri și am ales – Transfăgărășanul, cu un popas de o noapte la Hotelul Posada-Vidraru situat la capătul Lacului Vidraru.

Am început traseul de la Cârțișoara cu o urcare lină și un trafic care nu dădea semne să fie prea aglomerat, cu toate informațiile contradictorii dar actualizate, primite telefonic de la mama, care ne urmărea traseul mai ceva ca un radar de poliție... dar așa sunt mamele...

După primii km însă aveam să îmi pun pentru prima dată întrebarea: ”Oare am făcut alegerea bună?”, la care am cugetat următorii 45 de km și am răspuns cu întârziere la altitudinea de 2042m, în vîrful muntelui, unde aerul e mai rarefiat și ți se limpezesc automat gândurile.

Prima oprire forțată la Cascada Bâlea - un cârd de mașini parcate haotic, unele pe marginea drumului destul de îngustă, altele direct pe carosabil blocând astfel banda unică de urcare – ca să asistăm la agitația celor opriți pentru un selfie. Aproape se împingeu unii pe alții ca să prindă o cât mai bună vedere de fundal, un adevărat miting – pictorial pentru iubitorii de virtual. A fost momentul de debut al celui mai interesant traseu automobilistic la care am participat vreodată și nu pentru că Transfăgărășanul este desemnat cel mai spectaculos traseu datorită curbelor strânse și drumului care urcă în pantă de 45 de grade, ci datorită celor pasionați de arta fotografică dar nu la fel de pasionați de bunul simț.

Am reușit după o curbă să depășesc două mașini care au uitat noțiunea demarajului și le nechezau ”caii” mulți de stress și osteneală. Apoi m-am oprit – în curbă și pantă cu frâna de mână trasă și ochii la mașina din față și la șirul de mașini care tapetau șoseaua până unde ajungea privirea - știind că urma cel puțin o oră dacă nu chiar mai mult, de dans ” bară la bară”. Și toate acestea pentru un selfie de această dată a celor care au ajuns în vârf la Cabana Bâlea și pe care între timp îi robise probabil și foamea. Și cum să îți faci poze cu stomacul gol când soarele era încă pe cer și ”tu” erai în graficul de timp stabilit. Ceilalți? Ah, ceilalți niște fraieri! Ce pot face decât să aștepte să îmi termin ”eu” programul și să îmi mut mașina din drum ca să poată trece și alții!? Mentalitatea unor reprezentanți din popor știrbi la educație și fracturați la empatie...

Așa că noi, restul – fraierii – am continuat urcarea lent, metru cu metru, bucurându-ne de peisaj cu sufletul și ochii și nu cu telefonul mobil. În ultima curbă înainte de a ajunge în vârf, cerul s-a descătușat într-un șuvoi de apă rece și multă gheață încât aproape că pierdusem priveliștea portbagajului mașinii din față, pe care îl cunoșteam deja în cele mai mici detalii de la cât l-am fixat cu ochii în ultima oră de traseu.

Am ajuns în vârf, ne-am strecurat printre cașcavalurile afumate scoase pe tarabe de vânzătorii locali și printre mașinile parcate la întâmplare și am început coborârea ceva mai relaxat, păcat însă că drumul este deteriorat, plin de gropi și petice.

Am fost cu adevărat dezamăgită, nu de traficul care ne-a țintuit ci de calitatea unui drum care până la urmă ar trebui să fie o emblemă națională. Suntem atât de puțin recunoscători între noi oamenii, dar parcă și mai nerecunoascători cu ceea ce am primit în dar de la natură sau de la cei care au fost la timpul lor adevărați vizionari și pionieri. Avem toată bogăția pământului la picioare și alegem să o jucăm la ”cazino” din amuzament și multă neștiință.

Transfăgărășanul este cel mai fascinant drum printre munți și nori! Este îndrăgit, dar nu și respectat!

Oglinda...

Trec uneori zile întregi în care toate gândurile nu mai încap în cuvinte , ele se materializează mult mai ușor în fapte. Și când ai vrea să povestești despre faptele personale îți dai seama că este mai dificil decât să descrii ceea ce gândești sau simți. Ceea ce faci este un ansamblu de rațiune și simțire, completate cu sugestii celeste și corectate gramatical mai mult în ”noi” și mai puțin în ”eu”.

Întreaga existență ne este guvernată de efectul ”oglinzii”, un element al manipulării subconștiente a semenilor sugerat de nevoia cererii și ofertei. Suntem amabili cu cei care sunt amabili cu noi, zâmbim celor care ne zâmbesc, ne simțim datori să fim buni cu cei care sunt buni și disponibili cu firea noastră, iubim pe cei care ne iubesc.

Dar ce se întâmplă dacă oglinda își pierde claritatea sau se sparge de la atâta folosință? Vom vedea segmente din chipul nostru reflectate în micile cioburi din care ne vom strădui să ne recompunem ca într-un joc de puzzle. Vom deveni așadar mai preocupați de reorganizarea noastră ca să ne mai rămână timp să le căutăm celorlați reflexia în oglinjoara noastră sfărâmată. Și brusc gramatica își schimbă din nou algoritmul, din ”noi” redevenim ”eu”!

Privindu-mi propria oglindă pe care poate și eu am spart-o nu de puține ori - dar am avut răbdarea și consecvența să o recompun - am înțeles cât de important este să las oglinda de-o parte și să privesc oamenii direct în ochi. Îi văd pe ei, oamenii, așa cum vor să fie priviți și ei mă pot vedea pe mine ca și o imagine complexă care trece granițele legilor fizicii optice.

Nu am să îmi pierd niciodată speranța ca binele guvernează lumea și că răul este doar sugestia unui antagonist ”necesar”, care să ne reamintească din când în când adevăratele valori.

Nu am să uit niciodată că iubirea este început și niciodată sfârșit și cel mai zbuciumat moment este să înveți lecția iubirii chiar dacă nu întotdeauna din lecția învățată vei fi și evaluat...

Sunt un om extrem de norocos pentru că am primit în viața mea oameni de la care am învățat lecția iubirii! Nu îmi rămâne decât să sper că am fost un profesor la fel de priceput și eu pentru alții!

Până la urmă acesta este cel mai semnificativ bilanț al existenței proprii: în care poți trage cu ochiul la oglinda ta dar să nu te vezi pe tine ci pe toți ceilați  reflectați în gânduri și fapte...

Azi nu iubesc corect, creștinește și loial!

Azi nu iubesc corect, creștinește și loial!

Trec uneori zile multe în care parcă cuvintele, pe care le foloseam cu multă ușurință ca să exprim toate stările prin care trece sufletul meu uneori, nu mai au atât de multă profunzime sau fidelitate în ele sau pur și simplu par atât de neajutorate în a le face pe plac minții și inimii. Este ca și cum exprimarea verbală rămâne cu mult în urma emoțiilor și oricât m-aș strădui să recuperez momentul printr-o reactualizare fugitivă sau poate printr-un memento pe care îl atașez clipelor din zi pe lângă care trec, își pierd substanța fluorescentă pe care eu am văzut-o și vreau să o împărtășesc mai departe. Așa că trec zile în care pare că nu mai am nimic de spus, sau poate chiar așa și este! Până la urmă fiecare colțișor din noi, de la atom la spirit, de la emoție la reflexie are nevoie de câte o mică vacanță în care să se lase abandonat jocului naiv și să își scuture praful care se depune cu timpul în orice bibliotecă – sanctuar.

Azi însă m-am trezit cu un sentiment de vinovăție născut dintr-o examinare a conștiinței care m-a făcut să mă îndoiesc de valoarea reală a iubirii mele pentru semeni.

Nu știu să iubesc corect, creștinește și loial!

Nu iubesc fariseii, nu iubesc mizeria și pe cei care o poartă nu din cauza sărăciei sau ignoranței pentru că nu o vezi pe haine ci tot mai des în suflet. Nu iubesc mâinile neîngrijite și murdare ( nu mă refer aici la mâinile bătătorite de munca cinstită și care poartă în ridurile lor pământul pe care îl muncesc cu devotament și umilință) pentru că ele nu vor oferi niciodată altora decât propria mizerie. Aceste mâini sunt mânjite de bolovanii pe care îi aruncă în oameni, miros a drojdia pâinii furate, au urme de zgârieturi de la cățărarea pe scara socială prinse în corzi elastice care să le arunce cât mai sus și cât mai repede. Purtătorii acestor mâini au uitat că o scară care o urci, la un moment dar va trebui să o cobori... și înainte de a purcede la drum nu prea au timp să calculeze traseul, bazându-se pe elasticitatea corzii care îi va aduce înapoi pe principiul bungee jumping, doar că majoritatea își cam sparg capul la aterizare – ori coarda e prea lungă, ori elasticitatea ei nu a fost calculată corect în raport cu greutatea bolovanului pe care îl susține...

Nu iubesc răutatea născută din frustrare, oricâtă indulgență aș avea pentru suferință.

Nu iubesc oamenii sclipicioși (atenție mare, nu am spus – sclipitori, deja aș vorbi despre altceva și în alți termeni), care își poleesc fețele cu pomezi de îngâmfare, zâmbete de superioritate și gâturi arcuite de prăjinile lor imaginare. Semidocți dar extrem de virali! Aș vrea ca știința să înventeze un antidot al prostiei, chiar dacă nu pot deveni brusc inteligenți, măcar să rămână letargici și să nu ne mai otravească nouă existența!

Așa că da, azi nu iubesc corect, creștinește și loial! Mi-au epuizat ”perfecții” toată generozitatea!

La drum spre mine...

La drum spre mine...

Sunt zile pe care avem sentimentul că le trăim parcă mai mult pentru alții și mai puțin pentru noi, preocupați de binele celorlalți nu într-un mod calculat ci profund empatic și onest. Apoi vin zile în care simți că trebuie să îți oferi ție toată atenția, să faci un popas în care să cugeți mai limpede și mai profund la propriile tale nevoi, poate să faci curățenie în geamantanul de sentimente, emoții și gânduri pe care îl târâi după tine prin viață și care din când în când, din prea plin sau poate din nechibzuința ”agoniselii”, devine o povară.

         Mă gândeam cât de docile și cât de fidele ne sunt picioarele în toate peregrinările noastre și cât de puțină importanță și atenție le acordăm. Sunt acel segment al corpului nostru care poartă stigmatul rușinii. De ce?

Pentru că ele ridică colbul pământului, pentru că se târâie uneori a neputință sau poate pentru că sunt cea mai îndepărtată parte a corpului de creier? Cine poate spune despre un alt om că  mintea lui îi este mai folositoare decât îi sunt picioarele?

Ele sunt cele care ne poartă pe drumurile vieții, ele ne conduc spre alți oameni sau uneori departe de ei...

Iubesc libertatea timpului personal pe care o experimentez în natură, unde îmi las picioarele călăuze și îmi pun creierul pe pauză. Mai puține gânduri și mai multă bucurie! Natura îmi oferă această bucurie, acea stare specială în care stai și privești un punct la orizont fără să te gândești la nimic, momentul în care se așterne liniștea în minte și se odihnește și sufletul. Natura are puterea magică să ne ”repare” în locurile în care am fost stricați de alți oameni, pentru că singurul care poate crea și distruge de-o potrivă este doar omul!

Mi-am făcut ”temele” așa cum fac de obicei când mă lovește câte o inspirată idee de aventură, temeinic și riguros, pregătită în mici amănunte de la bagaj, drum, distanță, cazare și bineînțeles cu prognoza meteo studiată din minim trei surse diferite. Îmi place aventura pentru că am o dorință nebună de puțină adrenalină recunosc, dar pentru a beneficia de toate atuurile ei prefer să evit la minim micile discrepanțe sau nejunsuri care pot să apară în calea țelului stabilit. Și dacă tot am convenit că am un creier de care mă ocup mai mult decât de picioarele din dotare, am zis că până la vacanța lui să îi mai dau ceva de lucru!

         Cea mai grea alegere a fost: unde? Restul, pe urmă, se așează ca un puzzle piesă cu piesă. Am studiat și am ales: ”Cascada Cailor” din Parcul Național Munții Rodnei, Borșa, o zonă a Maramureșului care te copleșește cu frumusețea ei și te amețește cu aerul curat al înățimilor.

         Așa că... la drum!

Ne-am cazat la un hotel din Complexul turistic Borșa, elegant, curat și un plus pe care nu l-am neglijat deloc când l-am ales din multitudinea de oferte – pescărie proprie – așa că pentru acomodare am păpat un păstrăv proaspăt pescuit și gătit ardelenește. Am pornit apoi în explorarea împrejurimilor, dar nu am ajuns prea departe, a început ploaia de început de vară dar cu suflu de munte, cu picături repezi și mari care scoteau un sunet cert triumfător când se loveau de ochelarii de soare pe care i-am transformat în cordeluță de prins părul. Așa că... repejor spre hotel...

Recepționera, o borșeancă autentică, când m-a văzut a zâmbit... trecuseră doar vreo 40 de minute de când eu eram cea care îi spuneam că vine ploaia în jur de ora 17.00 și ea privind cerul parțial înnorat mi-a spus că nu crede să plouă curând. Ei, asta înseamnă să fi informat!

” Și mâine?”, a întrebat ea referindu-se desigur la planurile pe care le aveam pentru a doua zi de a lua telescaunul și a ajunge până la ”Cascada Cailor”.

”Mâine ne trezim cu soare, beau o cafea un mic dejun rapid și la drum! Plouă doar de la ora 13.00!”

A zâmbit privind pe fereastră cum plouă torențial, așa ca și cum ar fi arătat multă indulgență pentru previziunile mele meteo, dar în sinea ei mă vedea deja mâncând toți păstrăvii din bazine până să se limpezească cerul.

Dimineață m-am trezit optimistă și am ieșit pe balcon: Evrika! Cerul senin, un răsărit de soare spectaculos, câțiva nori rătăciți care își căutau partenerii de joacă. Până să îi găsească eu aveam să mă țin de program. Am pregătit tot arsenalul de la bocanci, sticlă de apă aparat foto cu baterie încărcată până la bețele noi de trekking. Nu sunt explorator cu antecedente, dar știu cam cum ar trebui să fiu dotată dacă voi lua în considerare pe viitor posibilitatea de a mă apuca de drumeții montane. Până acum creierul și-a dovedit calitățile... urmează să le dau și picioarelor dreptul la replică!

Am coborât la micul dejun, destul de matinal pentru orarul hotelului, dar eu aveam un orar de respectat și nu eram dispusă să mă abat prea mult de la el. Recepționera a zâmbit: ” Ați avut dreptate! Uitați, e soare!”, iar eu i-am zâmbit și mai frumos convinsă că i-am făcut o demonstrație despre calitatea informațiilor din mediul virtual.

După micul dejun am ajuns la telescaun, unde mai aveam de așteptat câțiva drumeți că să putem urca. Am privit traseul și m-am liniștit: drum lung dar pantă lină, 24 de stâlpi și cam 17 minute durata de urcare. Am să rezist! Am ținut stâns în brațe rucsacul amortizând astfel tracul drumului cu telescaunul. La destinație mi-am pregătit bățul, am setat aparatul foto și l-am agățat la gât și am luat-o încet pe drumul spre cascadă pe care forestierii l-au amenajat exemplar: pe traseul de aproape un kilometru am găsit băncuțe de lemn rotund, coșuri pentru resturi menajere, un izvor de apă, toate cu grijă amplasate strategic pentru pantofarii de oraș care se încumetă să ajungă pe munte. Așa i-am numit pe turiștii ( defapt turistele) întâlnite pe drum, încălțate cu sandale sau balerini, cu gentuța de piele pe umăr de parcă erau în căutare de reduceri la mall și nu la 1300 m altitudine. Asta da diversitate!

Traseul nu foarte greu, mai mult în coborâre ( aveam să îmi schimb categoric opinia la întoarcere) ne-a purtat printr-o pădure de brazi seculari. Înainte să zărești cascada, ea te salută cu sunetul de apă care cade de la o înălțime de 90 m; apoi o zărești din depărtare în toată splendoarea ei, un suvoi de apă strălucind a argint în lumina soarelui. Legenda spune că pe Muntele Piatra Rea localnicii îți țineau hergheliile de cai datorită păşunilor bogate. Uneori ursul încerca să îşi găsească o pradă uşoară din zecile sau chiar sutele de cai de pe munte. Într-o noapte cu o furtună năpraznică, ursul a încolțit herghelia de cai la marginea unei prăpastii. Speriaţi de fulgere şi de atacul neaşteptat al ursului, caii au luat-o la goana, direct spre prăpastie. De atunci localnicii au numit locul ”Cascada Cailor”. Dar nu numai cascada a primit acest nume. Muntele se numeşte Muntele Cailor, circul glaciar a fost denumit Podul Cailor iar pârăul care se prăvăleşte jos pe abrupturi se numeşte Izvorul Cailor.

Am încercat să iau cu mine cât mai mult din vraja locului, din spiritul liber al apei, din poveste și din puterea naturii care îți pansează sufletul. Aveam încă un obiectiv – Lacul Stiol – un drum de vreo 2 ore dus întors pe care însă l-am reprogramat. Se apropia miezul zilei și norii deja au ascuns privirilor noastre soarele drăguț care ne zâmbea dimineață. Am estimat timpul și viteza norilor, vântul care deja se întețise și am decis să ne lăsăm un motiv de reîntoarcere. Așa că am coborât cu telescaunul bucurându-mă de perspectiva pe care ți-o oferă înălțimea.

Nu am salutat muntele de rămas bun, pentru că nu am considerat asta o despărțire, doar ce ne-am împrietenit și ne-am privit prima dată ochi în ochi și mai avem povești de împărtășit!

         Când vrei o schimbare, nu te pripi, poate nu e nimic de schimbat la tine, doar trebuie să repoziționezi lucrurile importante și benefice de care ai nevoie! Așa că... la drum...

Îngeri și demoni...

Îngeri și demoni...

Fără să știm ne naștem cu toții luptători; luptăm o viață întreagă să ne apărăm îngerii și să ne izgonim demonii. La început ne exersăm privirea ca să îi recunoască, apoi sufletul pe care îl pregătim temeinic cu lecții de viață ascuțindu-i vigilența și tenacitatea pentru luptele ce vor veni. Vor fi războaie la care vei participa din onoarea de a nu fi considerat dezertor, deși nu sunt războaiele tale, crezând că aducând în ajutor îngerii tăi vei completa binele din lume, ca un gest- manifest simbolizând altruismul față de semeni. Doar că unora nu le pasă să îți înțeleagă gestul sau sunt prea absorbiți de lupta personală ca să privească la umilul soldățel voluntar. Vei fi rănit și poate că nimeni nu va băga de seamă suferința ta, cuprinși prea adânc în propriile lor ambiții. Te vei retrage să îți vindeci rănile, cu un înger mai puțin pentru că l-ai lăsat de ajutor celorlalți și ai luat la schimb un demon. Și va începe lupta ta cu demonul care nici măcar nu îți era destinat să te tulbure pe tine.

Vor veni apoi cu timpul și îngeri noi în viața ta, pe care nu îi vei recunoaște de la prima întâlnire, dar care vor dori să îți rămână cât mai aproape, acceptând să își înghesuie aripile albe într-un colțișor mic din sufletul tău. Vei știi că sunt acolo când vei simți că inima vrea să zboare de parcă i-ar fi crescut dintr-o dată aripi.

Dacă vei stinge lumina din inima ta, îngerul va pleca pentru că nici un înger nu va supraviețui prea mult în întuneric și pe ușa lăsată deschisă va pătrunde un demon care pândea de mult oportunitatea unui refugiu întunecat și rece. Și inima ta nu va mai zbura, ci o vei simți rostogolindu-se greoaie ca un bolovan, lovindu-se de ziduri și noroaie spre o prăpastie adâncă.

Un înger nu ne va răni niciodată atunci când ne va cuprinde sufletul în îmbrățișarea sa și va fi acolo pentru noi și nu pentru el, învățându-ne pas cu pas bucuria iubirii. Când se naște o iubire se naște un înger iar când o iubire moare se naște un demon. Nu lăsați demonii să vă alunge îngerii! Fără îngeri cum ar mai putea zbura un suflet spre cer? Păstrați o mică candelă aprinsă în inimă ca să găsească îngerii un loc unde să își odihnească aripile....

Pentru timpul meu...

Pentru timpul meu...

Îmi amintesc că zilele trecute cineva mi-a spus că îi displace atitudinea de resemnare pe care a crezut că o vede în mine. Am negat resemnarea și am pus atitudinea pe baza rațiunii. Nu poți schimba tot ceea ce te deranjează sau îți displace în viață, unele decizii nu îți aparțin deși îți marchează uneori într-un mod mai puțin plăcut existența. Atunci când tu alegi prost, te consolezi cu eșecul asumându-ți matur faptele sau lipsa lor, poți să îți găsești scuze sau justificări care să îndulcească efectul, pentru că din instinctul de conservare suntem subiectivi cu noi înșine. Dar când te supui deciziilor altora - care nici măcar nu te cunosc și nu te privesc la modul individual ci doar procentual dintr-o masă voluminoasă - nu îți rămâne decât să te gândești mai puțin la efectul acestor decizii pentru viitor și să treci clipa prezentă fără ostentație sau amplificând emoțional sentimentul nedreptății, ci cu speranța că mâine va fi mai bine decât azi iar azi aleg să trăiesc pentru mine!

Resemnarea nu este în fapt o slăbiciune, ea devine mai mult o compensație pentru suflet atunci când mintea nu reușește să găsească cele mai bune rezolvări. Este  o evaluare mult mai profundă a propriilor posibilități care te ajută să te redefinești și să te repoziționezi cât mai aproape de adevărul tău.

Sunt o luptătoare - mereu am fost - dar prefer să îmi aleg singură bătăliile și adversarii... îmi place să cred că încă pot alege ceea ce vreau să privesc în oglindă și aleg să nu îmi tulbur ochii privind prea mult la întunecimea din mintea și inima oamenilor. Nu am timp de irosit pe ambiții, căci timpul meu este cât mine, mă însoțește, mă ajută să îi înțeleg propria existență, să îi ascult mersul cadențat... tic-tac..., citim împreună aplecați asupra cărții numită ”Destinul meu”, chicotim poate la câte un moment amuzant, mă iubește  și azi la fel de mult ca acum 20...30...40 de ani... Oricât de iubitor este, nu poate să se oprească din mers, nu îmi poate reformula clipele trecute pe care aș dori să le schimb și nu va alerga niciodată înaintea mea ca să mă aștepte în viitor. Suntem sortiți - eu și timpul - să ne croim drumul spre înainte pășind pe secunde într-un ritm sincron. Așa că nu îmi irosesc bucuria pe care mi-o oferă timpul meu pe lucrurile mărunte care irosesc inimile celor care aleg ca propriul lor timp să îl închidă în ziduri de piatră rece!

Te aștept în ochii mei...

Te aștept în ochii mei...

Ca să cucerești o femeie nu ai nevoie de bagaje, îți trebuie doar o privire senină care să sfredelească curios tunelul care leagă ochii de sufletul ei, pentru că ea, femeia puternică – nu copila răsfățată – are nevoie de comuniunea în spirit și nu de trocuri ieftine de bâlci. Va fi greu și surprinzător traseul, te vei zbate la început să îi surprinzi privirea, apoi te vei strădui să i-o reții preț de câteva secunde, apoi încet- încet te va cuprinde amețeala emoțiilor și ca un drogat vei dori să rămâi tot mai mult ancorat în acea privire, cumva dornic să te prinzi în corzi de sufletul ei.

Iubirea unui bărbat este specială pentru că este directă, sinceră și fără unități de măsură. El nu va putea să îți explice în cuvinte ce iubește la tine, nici nu va avea unitatea greutății, timpului și spațiului ca formule măsurabile cunoscute pe care să le asocieze sentimentelor sale. O femeie puternică nici nu va cere să-i fie explicate sentimentele, nu va întreba ”de ce?” și ”cât?” pentru că deja cunoaște răspunsurile iar atunci când se vor naște aceste întrebări în mintea ei, va știi că este momentul să plece. Cel mai frumos gest pe care îl poate face o femeie pentru bărbatul care o iubește este să îi mulțumească pentru iubirea lui! Cel mai special gest al unui bărbat pentru femeia căreia i-a încredințat inima este să se abandanoneze câteodată profunzimii ochilor ei...

Nu pierdeți timp separat cu analize și probabilități ci învățați să vă bucurați de timpul ”acum ² ”!

Amintire și uitare...

Amintire și uitare...

Ca să uiți trebuie să muncești la fel de mult ca atunci când îți dorești frenetic să îți amintești. Și amintirea și uitarea sunt exerciții de voință, un fel de extemporal la care te supune viața uneori ca să îți testeze cunoștințele acumulate prin experiență. Cu timpul ai crede că ai dobândit o anumită abilitate în gestionarea lor, dar realizezi că fiecare amintire are nevoie de o uitare ca să poți merge mai departe. Nu este ușor să uiți oamenii și categoric nu este greu să îți amintești clipele frumoase! Cu cât sunt mai multe momentele de amintit cu atât este mai greu să le uiți. Ca să lași în urmă amintiri trebuie să te străduiești, trebuie să investești nu valori materiale ci aurul din inimă sau să ai curajul să îi lași pe ceilalți să îl descopere. Ca să își amintească alții de tine trebuie să te fi iubit măcar puțin, pentru că este singurul sentiment care ne ține aproape unii de alții. Amintirile sunt doar o întoarcere în timp a acelei stări de bine pe care ți-o dă armonia emoțiilor calde. Uitarea este scutul de protecție pe care l-a inventat rațiunea pentru inimă, pentru ca aceasta să nu se otrăvească cu pelin și să poată contribui mai departe la construirea altor amintiri.

Noi oamenii suntem plini de contradicții care ne tulbură existența iar uneori ne scot la suprafață calități sau defecte pe care nici măcar nu le conștientizăm. Ne cunoaștem pe noi înșine numai prin alții, învățăm despre cine suntem după ce acceptăm ceea ce simțim.

Dacă cei care sunt în amintirile tale te au și pe tine în amintirile lor măcar pentru o secundă și acea secundă se materializează printr-un zâmbet, ai îmbogățit timpul cu o bucățică din sufletul tău iar uitarea chiar dacă ar vrea să se plimbe prin mintea ta, va fi așa cum sunt urmele pașilor pe nisip... trăiesc până la primul val....

Mă bucur de viață când mă străduiesc să îmi amintesc și lupt mai puțin ca să uit...

Mulțumesc pentru că nu îmi mulțumești...

Mulțumesc pentru că nu îmi mulțumești...

Azi am regretat că nu am luat cu mine aparatul foto ca să surprind doi melci de grădină ce își încărcau cu energie solară cochiliile dungate, suspendați pe două frunze de iriși. Privindu-i, mi-am amintit de zilele ploioase ale primăverilor trecute când îi culegeam de pe alee și îi mutam în grădină, salvându-i de picioarele grăbite și ochii care nu aveau timp să îi remarce. Atunci am primit un alt titlul onorific... ”salvatoarea melcilor”... Mi-a plăcut!

Mi-a plăcut pentru că ei nu au putut să îmi mulțumească pentru asta. Poate părea ciudat să nu îți placă dovezile de recunoștință pe care le primești ca răspuns la câte un gest generos. Ei bine, mie nu-mi plac! Dacă îmi mulțumești pentru ceea ce ofer, atunci înseamnă că gestul meu are nevoie de o răsplată iar omenia - săculețul personal cu bunătate – este o marfă de schimb pentru hrănirea orgoliului personal. Desigur, regula se aplică cu prioritate celor care poposesc pentru mai mult timp în inima mea și pot face excepție de la ea trecătorii. Când întind o mână vreau să fie primită cu o strângere încrezătoare și un zâmbet, ca un schimb de energie pozitivă și nu cu pupături false. Falsitatea uneori poartă haină de sărbătoare – diplomația – dar este tot un neadevăr, așa încât prefer un adevăr dureros decât o minciună frumoasă! Viața este prea scurtă și fără ” rewind button” ca o irosesc cu clipe - miciuni, oameni – clovni! Melcii m-au înțeles! Nu mă obosesc cu mulțumiri false! J))

Povestea celor trei puncte ”...”

Fiecare om are povestea lui chiar dacă nu toate poveștile au un tipar de fericire pe care autorul construiește acțiunea. Ai crede că reușești să cunoști un om atunci când citești zilnic câte un mic fragment din cartea lui, dar nu este așa! Cunoști doar o mică măsură din ceea ce este el cu adevărat, pentru că dacă am fi preocupați să citim doar din filele altora cine ar mai scrie propria noastră poveste? Un om nu vei reuși niciodată să îl cunoști citindu-i doar povestea. Cuvintele, oricât de explicite și de alese ar fi, au un mare neajuns - sunt prea puține - așa că toate poveștile au în ele o doză de vid în care se ascund emoții și gânduri sub forma punctelor de suspensie (...). Ele nu sunt sfârșit ci doar nehotărâre, nu încheie fraza ci doar îi lasă timp sufletului să se decidă.

Când citești povestea unui om și remarci aceste semne de punctuație frecvent intercalate în descriere, nu te pripi să îi judeci nesiguranța ci mai degrabă oprește-te o clipă să asculți tăcerea celor trei puncte [...] ele sunt povestea din poveste! Sunt tot ceea ce omul nu va reuși niciodată să pătrundă cu înțelepciunea minții pentru că cele trei puncte sunt dincolo timp, ele sunt puntea care leagă amintirea de prezent ca să o modeleze pentru visul de mâine.

Nu judecați pe nimeni prea aspru pentru omisiunile din textul propriei cărți, omisiunile sunt defapt mesaje criptate pentru cititorii mai puțin experimentați! Când primești cheia de decriptare ai fost primit cu totul în poveste și din cititor pasionat ai fost ales personaj de poveste. Este interesant și provocator să îți creezi propria operă, dar mai fascinant este să fi ales personaj în povestea altora!

Încrederea...

Încrederea...

Încrederea este un cec în alb pe care îl semnăm oamenilor care doresc să facă un credit la banca noastră de sentimente și astfel fiecare dintre noi devine bancherul celui mai valoros tezaur – inima proprie. Unii cu spirit anteprenorial, sunt mai prudenți: calculează la sânge dobânzile, fac simulări încercând să aprecieze pierderile și să limiteze efectele, pregătesc toată documentația pe care ar trebui să o citești și apoi să o semnezi ca o confirmare în fapt a tuturor beneficiilor ulterioare pe care ai putea să le obții de la inima lor. Însă prea multă birocrație nu face decât să te ajute să renunți, pentru că nimeni nu are nevoie de sentimente ”ambalate”! Alții, optimiști și cu o doză generoasă de infantilitate – calități și nu defecte – oferă direct fără acte și asigurări suplimentare codul de acces al seifului tuturor celor care vor un împrumut fără dobândă și fără termen de rambursare.

Așa se nasc călăii și victimele încrederii! Unii o ucid din prea multe calcule, alții o pierd epuizată de prea multă dărnicie!

O aventură numită...soartă

O aventură numită...soartă

Soarta omului este ca și o călătorie cu telescaunul: indiferent de numărul celor care așteaptă să sară în scaun,  nimeni nu  poate urca decât pe locul lui! Fiecare loc are asigurată maneta de siguranță, prin urmare nu e posibil să renunți pe parcurs. Destinul este exact la fel! Nu te poți gândi pe drum să renunți, așa că nu îți rămâne decât să îți înfrânezi temerile, să strângi pumnii când te cuprinde teama, poate chiar să închizi ochii refuzând realitatea, dar soarta merge mai departe la fel ca si telescaunul... încet, ușor legănată de vânt și greutate, dar sigură.

Urci... în primul minut privești la picioarele tale cum lași pământul sub tine și te simți tras de o mână nevăzută ce te ridică spre cer. Apoi privești înainte curios de ce urmează, puțin panicat de panta abruptă pe care o urci... inima începe să bată mai repede ...oare așa bate inima păsărilor în zbor? Nu! Așa bate inima omului când se gândește la  propriul destin! Când urci te duci la întâlnirea cu soarele care te așteaptă la capătul traseului... când cobori vezi umbra cablului care te susține și umbra locului tău ... soarele îl lași în urmă: e prea devreme pentru el ca să coboare și prea mult pentru tine să îl aștepți! Fiecare până la urmă are drumul lui... destinul lui...

Dimineața...

Sunt dimineți în care chiar dacă mă trezesc doar la prima înghițitură de cafea, simt că sunt speciale! Trag cu ochiul pe fereastră și știu că îmi voi începe ziua jucându-mă cu soarele. Până el își dezmorțește picioarele ca să fie pregătit de întrecere, eu îmi limpezesc ochii ca să nu ratez startul. Apoi începe joaca: eu alerg înaintea lui, el ma ciupește de ceafă cu fiecare pas mare care îl ridică pe cer, apoi ca să mă încurce, îmi desenează în cale umbre ciudate.

Nu mă las păcălită, fiindcă nici o umbră nu are inimă, zâmbet sau gânduri! Umbra mea este doar ceea ce o las eu să fie și nu o pot trimite în lume să mă înlocuiască. Cine ar vrea să privească o formă fără culoare, cine ar asculta la nesfârșit tăcerea ei, cine ar vrea să țină în brațe...nimicul? Așa că o ignor, zâmbesc și mă gândesc cât de perspicace sunt  încât să nu mă las ademenită de iluzia propriului Eu. A fost doar un test prin care soarele a dorit să se asigure că are un partener de joacă potrivit! Ei, soare, ești doar un substantiv masculin, am uitat să te previn cât de complicat poate deveni jocul cu genul....feminin! J

Așa că mă ascund ca să continui joaca amuzantă și îl urmăresc pe după pomi; el își scutură strălucirea aurie peste petalele de cireș care cad legănate de vânt, pierzându-se printre firele de iarbă albite de lumină. Ați privit vreodată cum se picură aurul topit în lingouri? Așa picură soarele dimineața peste oameni, păsări, flori și ape... cald, strălucind a bucurie, vesel și jucăuș... Aceasta este o dimineață care o putem transforma dintr-un început de zi într-o viață – dimineață eternă!

Ploaia de primăvară

Ploaia de primăvară

Ploaia de primăvară este specială! Are nevoie de un timp aparte pentru a-și pregăti intrarea, se lasă greu convinsă că este dorită cu adevărat și atunci începe să se comporte ca o femeie cochetă: își flutură buclele prin perdeaua de nori ca să își împrospăteze coafura rebelă, apoi clipește galeș cu genele lungi rimelate cu zori de zi și își îmbujorează obrajii cu lumina reflectată din roșul aprins al lalelelor de prin grădini. Apoi, pregătită, își deschide palmele pe care le umple cu picături de apă, le încălzește puțin cu răsuflarea ei tinerească și le împrăștie dansând peste lume. Picăturile ploii de primăvară nu sunt ca alte picături de apă! Ele sunt mici, uneori abia le zărește ochiul, năzdrăvane sau uneori timide, pentru că nu au încă experiența și agilitatea ploii de vară. Se lipesc de geam așteptând să te apropii ca să le admiri sau măcar să le lauzi prezența revigorantă. Și dacă omul nu dorește să și-o facă prietenă, nu se supără, știe că o așteaptă natura cu brațele deschise! O iubesc ca pe o bună prietenă: iarba măruntă, copacii înmuguriți, mierlele însetate și semințele din pământ.

Când nu înțelegi ploaia, nu înțelegi viața! Ploaia de primăvară este speranța pe care cerul ți-o oferă cu generozitate, este un fel de ”certificat de garanție” pentru viața în sine! Nu uitați să completați la timp și corect ”extragaranția”, ca să vă asigurați pentru un timp cât mai lung... viața...
Chiar dacă nu o să iubiți mereu ploaia, ea nu va abandona misiunea ce i-a fost încredințată!  

Flori și anotimpuri

 Flori și anotimpuri

Fiecare anotimp își are propriile flori. Ele sunt un fel de ”act de identitate” la care cea mai relevanta secvență numerică este reprezentată de  luna lor de naștere.

Iarna - cu flori de gheață; nu au parfum dar au simetrie matematică și estetică. Înfloresc în apropierea noastră pe ferestre,  ca nu cumva să le ratăm prezența și să trecem nepăsători pe lângă frumusețea lor rece. Dacă totuși le pierdem momentul înfloririi, ne așteaptă altele atârnate de acele de brad, sclipind magic în razele soarelui. Cred că sunt singurele flori de care ne despărțim fără prea multe regrete.

Primăvara – cu flori fragile, care răsar timide. Întâi ghioceii, mesageri ai soarelui, vrednici negociatori sunt cei care domolesc supărarea iernii ce se pregătește să plece și o prezintă discret pe marea doamnă a naturii. Lalele, cu palmele roșii  se deschiz în zori ca să adune rouă; freziile ce ne parfumează sufletul cu o aromă pudrată de amintiri și iarba care răsare și ne inspiră cu senzația de proaspăt și nou... Primăvara e o nebunie de culoare, miros și cântec!

Vara – florile ei sunt robuste și viu colorate, asta ca să ne dovedească că nu este cu nimic mai prejos față  sora ei mai mică – primăvara. Unele dintre ele - crinii și tuberozele - au în completarea regalității lor un parfum pătrunzător, dulce și ademenitor. Altele – gladiolele și begoniile – ne învață lecția culorilor. Vara este astfel o petrecere aristocrată, plină de eleganță, culoare și parfum misterios.

Toamna – se străduiește să ne capteze atenția, să ne farmece nu doar cu bogăția ei dar mai ales prin culoare și miresme: crizantemele ne liniștesc diminețile și trandafirii ne pregătesc visele pentru noapte. Florile toamnei sunt luptătoare; ele trebuie să reușească să  iasă în evidență  printre atâtea roade bogate care te ademenesc în livezi și grădini. Apoi trebuie să susțină ultimul recital de culoare și parfum înainte de venirea iernii, ca să ne inspire și să ne fie amintire. Ea are obligația morală să nu ne abandoneze pustiului iernii fără rezervele potrivite de poezie. Și ca la orice mare prezentare de modă, ultima care defilează este cea mai reușită creație a designerului!

Nu toate grădinile sunt pline de flori, dar fiecare grădinar are șansa de a face în sufletul său un colțișor de rai.

”Gradina” este cea mai mare putere a mea!

Inamicii din minte...

Inamicii din minte...

Oamenii pot să te judece pentru ceea ce ești sau nu ești la un moment dat; pot să îți urmărească reacțiile, să îți interpreteze gesturile și chiar să îți analizeze gramatical, contextual și literar cuvintele. Cei mai ”pretențioși” te pot diseca cu o precizie și o stăpânire de sine care poate umili profesional până și un legist, dar nu vor reuși niciodată să îți cunoască ”molecular” gândurile. Acești oameni vor obosi la un moment dat și vor înțelege că au eșuat în ampla lor ”cercetare” și nu îți rămâne decât să speri că viața va fi atât de amabilă cu tine încât să nu ți-i scoată prea des în cale. Doar că viața este cel mai bun educator, ea își păstrează nealterată memoria, ba chiar o conservă în file de timp arhivate strategic și pedagogic. La timpul potrivit va executa corecțiile necesare pentru restabilirea acelui echilibru numit ”bun simț”, pentru că toate lecțiile au importanța lor dar niciuna nu poate suplini în întregime valoarea ”celor șapte ani de acasă”!

Lecția aceasta însă nu e doar una de umilință pentru ei, ci este mai degrabă una de iubire și iertare din partea ta! Nu există nici o garanție că ei se vor schimba, dar este cert că generozitatea ta îți va face inima mai sănătoasă!

Iartă-ți inamicii și invață chiar să îi iubești; ei chiar dacă vor ajunge să te iubească, nu te vor ierta niciodată pentru asta!:)))

Mâinile și ochii...

Mâinile și ochii...

Sunt atât de fericită că viața a fost educativă cu mine în privința principiilor, a valorilor și nevoilor reale! Când privesc în jurul meu am o singură temere – să nu uit niciodată cine sunt sau cine am devenit! Cine sunt? Hmm... grea analiză! Aș putea spune că sunt o femeie matură, dar nu mi se potrivește ”rolul”, așa încât am să trec peste această descriere banală și formală. Și pentru că până la urmă omul în sine este o entitate, am să mă ”tratez” în consecință și îmi voi desena portretul personalității vorbind despre ceva ce este parte din mine și nu prea, ce este al meu dar ofer și altora, despre concret și abstract – e vorba despre mâinile și ochii mei!

Mâinile mele, dacă ar fi să le descriu, sunt precum sistemul „picture in picture” – mereu preocupate, uneori în contradicție de timp sau gest, frecvent agitate , neobosite, derulând ”programe - concept” sau elaborând ”sisteme de operare” ( descrierea este pentru cititorii bărbați, ca să le facilitez expresia grafică și percepția algoritmică J). Pentru toți ceilați, defapt – celelalte – am o descriere puțin mai lirică: mâinile sunt prelungirile sufletului meu, care înlănțuit cu inima, are nevoie de un artificiu ca să reușească uneori să povestească lumii despre câte ”simte” și ”gândește”.

Nu stâng în mâini pietre fiindcă am înțeles că nu îmi voi acoperi singură mormântul cu ele, așa că aleg să țin în palme flori și inimi ca să îmi veselesc sufletul. Mâna unei femei este singura căreia Dumnezeu ar putea să îi încredințeze spre păstrare petale de trandafir, fără ca ele să se ofilească, pentru că lacrimile femeii sunt izvor de viață.

Cu mâinile gândesc și simt, râd și plâng, visez și îmi modelez realitatea.

Și ochii? Ei bine, ochii sunt ferestrele spre universul din mine, ei sunt expresia anotimpurilor care îmi colindă prin suflet: acum sunt senini ca mai apoi se transformă în furtună; sunt ploi și curcubeu dar sunt și grindină; sunt dimineți cu rouă sau nopți cu lună plină.

Nu-i așa ce simplu este să cunoști un om? Îl  prinzi doar de  mână și  îl privești în ochi! J