La drum spre mine...

La drum spre mine...

Sunt zile pe care avem sentimentul că le trăim parcă mai mult pentru alții și mai puțin pentru noi, preocupați de binele celorlalți nu într-un mod calculat ci profund empatic și onest. Apoi vin zile în care simți că trebuie să îți oferi ție toată atenția, să faci un popas în care să cugeți mai limpede și mai profund la propriile tale nevoi, poate să faci curățenie în geamantanul de sentimente, emoții și gânduri pe care îl târâi după tine prin viață și care din când în când, din prea plin sau poate din nechibzuința ”agoniselii”, devine o povară.

         Mă gândeam cât de docile și cât de fidele ne sunt picioarele în toate peregrinările noastre și cât de puțină importanță și atenție le acordăm. Sunt acel segment al corpului nostru care poartă stigmatul rușinii. De ce?

Pentru că ele ridică colbul pământului, pentru că se târâie uneori a neputință sau poate pentru că sunt cea mai îndepărtată parte a corpului de creier? Cine poate spune despre un alt om că  mintea lui îi este mai folositoare decât îi sunt picioarele?

Ele sunt cele care ne poartă pe drumurile vieții, ele ne conduc spre alți oameni sau uneori departe de ei...

Iubesc libertatea timpului personal pe care o experimentez în natură, unde îmi las picioarele călăuze și îmi pun creierul pe pauză. Mai puține gânduri și mai multă bucurie! Natura îmi oferă această bucurie, acea stare specială în care stai și privești un punct la orizont fără să te gândești la nimic, momentul în care se așterne liniștea în minte și se odihnește și sufletul. Natura are puterea magică să ne ”repare” în locurile în care am fost stricați de alți oameni, pentru că singurul care poate crea și distruge de-o potrivă este doar omul!

Mi-am făcut ”temele” așa cum fac de obicei când mă lovește câte o inspirată idee de aventură, temeinic și riguros, pregătită în mici amănunte de la bagaj, drum, distanță, cazare și bineînțeles cu prognoza meteo studiată din minim trei surse diferite. Îmi place aventura pentru că am o dorință nebună de puțină adrenalină recunosc, dar pentru a beneficia de toate atuurile ei prefer să evit la minim micile discrepanțe sau nejunsuri care pot să apară în calea țelului stabilit. Și dacă tot am convenit că am un creier de care mă ocup mai mult decât de picioarele din dotare, am zis că până la vacanța lui să îi mai dau ceva de lucru!

         Cea mai grea alegere a fost: unde? Restul, pe urmă, se așează ca un puzzle piesă cu piesă. Am studiat și am ales: ”Cascada Cailor” din Parcul Național Munții Rodnei, Borșa, o zonă a Maramureșului care te copleșește cu frumusețea ei și te amețește cu aerul curat al înățimilor.

         Așa că... la drum!

Ne-am cazat la un hotel din Complexul turistic Borșa, elegant, curat și un plus pe care nu l-am neglijat deloc când l-am ales din multitudinea de oferte – pescărie proprie – așa că pentru acomodare am păpat un păstrăv proaspăt pescuit și gătit ardelenește. Am pornit apoi în explorarea împrejurimilor, dar nu am ajuns prea departe, a început ploaia de început de vară dar cu suflu de munte, cu picături repezi și mari care scoteau un sunet cert triumfător când se loveau de ochelarii de soare pe care i-am transformat în cordeluță de prins părul. Așa că... repejor spre hotel...

Recepționera, o borșeancă autentică, când m-a văzut a zâmbit... trecuseră doar vreo 40 de minute de când eu eram cea care îi spuneam că vine ploaia în jur de ora 17.00 și ea privind cerul parțial înnorat mi-a spus că nu crede să plouă curând. Ei, asta înseamnă să fi informat!

” Și mâine?”, a întrebat ea referindu-se desigur la planurile pe care le aveam pentru a doua zi de a lua telescaunul și a ajunge până la ”Cascada Cailor”.

”Mâine ne trezim cu soare, beau o cafea un mic dejun rapid și la drum! Plouă doar de la ora 13.00!”

A zâmbit privind pe fereastră cum plouă torențial, așa ca și cum ar fi arătat multă indulgență pentru previziunile mele meteo, dar în sinea ei mă vedea deja mâncând toți păstrăvii din bazine până să se limpezească cerul.

Dimineață m-am trezit optimistă și am ieșit pe balcon: Evrika! Cerul senin, un răsărit de soare spectaculos, câțiva nori rătăciți care își căutau partenerii de joacă. Până să îi găsească eu aveam să mă țin de program. Am pregătit tot arsenalul de la bocanci, sticlă de apă aparat foto cu baterie încărcată până la bețele noi de trekking. Nu sunt explorator cu antecedente, dar știu cam cum ar trebui să fiu dotată dacă voi lua în considerare pe viitor posibilitatea de a mă apuca de drumeții montane. Până acum creierul și-a dovedit calitățile... urmează să le dau și picioarelor dreptul la replică!

Am coborât la micul dejun, destul de matinal pentru orarul hotelului, dar eu aveam un orar de respectat și nu eram dispusă să mă abat prea mult de la el. Recepționera a zâmbit: ” Ați avut dreptate! Uitați, e soare!”, iar eu i-am zâmbit și mai frumos convinsă că i-am făcut o demonstrație despre calitatea informațiilor din mediul virtual.

După micul dejun am ajuns la telescaun, unde mai aveam de așteptat câțiva drumeți că să putem urca. Am privit traseul și m-am liniștit: drum lung dar pantă lină, 24 de stâlpi și cam 17 minute durata de urcare. Am să rezist! Am ținut stâns în brațe rucsacul amortizând astfel tracul drumului cu telescaunul. La destinație mi-am pregătit bățul, am setat aparatul foto și l-am agățat la gât și am luat-o încet pe drumul spre cascadă pe care forestierii l-au amenajat exemplar: pe traseul de aproape un kilometru am găsit băncuțe de lemn rotund, coșuri pentru resturi menajere, un izvor de apă, toate cu grijă amplasate strategic pentru pantofarii de oraș care se încumetă să ajungă pe munte. Așa i-am numit pe turiștii ( defapt turistele) întâlnite pe drum, încălțate cu sandale sau balerini, cu gentuța de piele pe umăr de parcă erau în căutare de reduceri la mall și nu la 1300 m altitudine. Asta da diversitate!

Traseul nu foarte greu, mai mult în coborâre ( aveam să îmi schimb categoric opinia la întoarcere) ne-a purtat printr-o pădure de brazi seculari. Înainte să zărești cascada, ea te salută cu sunetul de apă care cade de la o înălțime de 90 m; apoi o zărești din depărtare în toată splendoarea ei, un suvoi de apă strălucind a argint în lumina soarelui. Legenda spune că pe Muntele Piatra Rea localnicii îți țineau hergheliile de cai datorită păşunilor bogate. Uneori ursul încerca să îşi găsească o pradă uşoară din zecile sau chiar sutele de cai de pe munte. Într-o noapte cu o furtună năpraznică, ursul a încolțit herghelia de cai la marginea unei prăpastii. Speriaţi de fulgere şi de atacul neaşteptat al ursului, caii au luat-o la goana, direct spre prăpastie. De atunci localnicii au numit locul ”Cascada Cailor”. Dar nu numai cascada a primit acest nume. Muntele se numeşte Muntele Cailor, circul glaciar a fost denumit Podul Cailor iar pârăul care se prăvăleşte jos pe abrupturi se numeşte Izvorul Cailor.

Am încercat să iau cu mine cât mai mult din vraja locului, din spiritul liber al apei, din poveste și din puterea naturii care îți pansează sufletul. Aveam încă un obiectiv – Lacul Stiol – un drum de vreo 2 ore dus întors pe care însă l-am reprogramat. Se apropia miezul zilei și norii deja au ascuns privirilor noastre soarele drăguț care ne zâmbea dimineață. Am estimat timpul și viteza norilor, vântul care deja se întețise și am decis să ne lăsăm un motiv de reîntoarcere. Așa că am coborât cu telescaunul bucurându-mă de perspectiva pe care ți-o oferă înălțimea.

Nu am salutat muntele de rămas bun, pentru că nu am considerat asta o despărțire, doar ce ne-am împrietenit și ne-am privit prima dată ochi în ochi și mai avem povești de împărtășit!

         Când vrei o schimbare, nu te pripi, poate nu e nimic de schimbat la tine, doar trebuie să repoziționezi lucrurile importante și benefice de care ai nevoie! Așa că... la drum...