Am fost
acolo...
Mă bucur că nu sunt un om fără pasiuni! Aș deveni doar
un om inert, un fel de dublură a propriei
vieți pe care m-aș mulțumi să o trăiesc într-un ritm monoton.
Unii oameni se autocompătimesc pentru sensibilitate.
Cei care au fost înzestrați cu ea adeseori o acuză de toate dezamăgirile și
suferințele prin care trec și pe care le evidențiază într-un mod disproporționat
în comparație cu toate beneficile pe care le-a adus în viața lor. Să privești un
copac ascultându-i respirația, să poți călători în visul altcuiva de parcă
te-ai plimba prin propria grădină, să asculți muzica și să trăiești pasiunea
muzicianului, să atingi un tablou nu cu mâna ci cu sufletul... nu este cu
siguranță un mod de cunoaștere egoist!
Artiștii lumii nu au fost egoiști! Ei au dus peste
timp și au împărtășit toată sensibilitatea lor. Au căutat să transforme în
materie energia propriului suflet: au pictat trecut, au cântat viitor, au scris
iubirea, au cioplit în forme fericirea...
Uneori ai parte în viață de întâlniri cu acești artiști;
pe unii îi cunoști din amintiri, pe alții îi cauți și atunci când îi găsești te
fâstâcești de emoția momentului. Așa l-am găsit eu pe Michelangelo în Capela
Sixtină... Am intrat intimidată de magia momentului, cu capul plecat a umilință
privind jocul de culori din pardoseala de marmură, atentă să nu pășesc greșit
într-un spațiu sacru, cu pleoapele
deschise pe jumătate pentru a mă acomoda unui interior slab luminat și plin de
oameni. Ca să trăiești pe deplin întâlnirea ar fi imposibil într-o mare de
oameni neliniștiți, care se mișcau în valuri largi cu capetele ridicate spre
boltă. Am găsit un refugiu și m-am așezat, acum însă nu îmi amintesc deloc pe
ce: poate erau câteva trepte, poate direct pe pardoseală. Știu doar că atunci
am ridicat privirea spre bolta încărcată de scene biblice, cătând frenetic doar
una. Când am găsit-o mi-am oprit respirația ca nu cumva să tulbur momentul sau
să îmi distrag sufletul de la marea întâlnire. Știu că am simțit cum se adună
lacrimile în colțul ochilor; nu le-am chemat eu au venit singure, poate chemate
de importanța clipei, poate cerute de locul sacru în care mă găseam sau poate
erau doar lacrimile mele de care nu aveam timp însă în acele clipe... tot ce
speram era să nu se încheie prea repede întâlnirea mea cu Michelangelo și
fresca lui ”Crearea lui Adam”...
Atunci am înțeles ceva despre mine: nu îmi doresc să
fiu mai puțin sau altceva din ceea ce sunt deja iar timpul și spațiul sunt doar
decoruri istorice și geografice pe care sufletul le poate trece cu ușurință
atunci când refuză să se mulțumească cu puținul prezentului! Azi sunt ”mai mult”
pentru că... am fost acolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu