Un sentiment numit... ”ploaie”
Știți cum plânge creația? Plânge cu lacrimi desprinse din bucățelele de cer, ca o ploaie...
Copilul plânge ”sălbatic” a neputință, un strigăt de ajutor născut din nevoia siguranței lui în lume. În brațele mamei este ca o corabie protejată de furtuni, ancorată în portul numit ”iubire de mamă”.
Bărbatul plânge rar, mereu în singurătatea unei nopți cu lună plină, pentru că are și el nevoie de un tovărăș tăcut care să îl asiste în suferință.
Când plânge bărbatul este ca o ploaie de vară, rebelă și încărcată de zbucium, izvorâtă întotdeauna din iubire. El plânge când a iubit prea târziu... sau când pierde prea devreme...
Femeia plânge mult și des, mereu din suflet, ca și când Creatorul i-ar fi dăruit în loc de inimă un pumn de nori... Plânge cel mai adesea pentru alții și atât de rar pentru ea. Lacrimile ei sunt suferință, deznădejde, amărăciune, bucurie, pe care le oferă cu generozitate în încercarea de a-i salva pe cei dragi de drama propriilor lor lacrimi. Rareori va plânge și pentru ea, în tăcere și singurătate cu lacrimi care izvorăsc din rănile sufletului... Apoi curajoasă, va privi din nou spre viitor, va plânge din nou pentru alții pentru că este mai puțin dureros decât atunci când plângea doar pentru ea.
Bătrânii plâng așezați pe o banca sub un nuc mai bătrân decât ei. Plâng ca o ploaie de toamnă, cu lacrimi sărate care se nasc în colțul ochilor așa cum apare roua pe frunzele de trandafir, apoi se preling pe obraz în hopuri mici printre riduri și se adună în palmele deschise ce se odihnesc pe genunchi. Sunt lacrimi de singurătate și așteptare...
Nu vă temeți de ”ploi”, ele eliberează și cresc inimile pe care le ”udă”!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu